Arhitectură ”politică și poetică”, reziliență urbană și urbanism participativ – chei în evoluția inteligentă a orașelor

Doina Petrescu este un nume cunoscut în rândul celor interesați de domeniile arhitecturii, urbanismului participativ și activării comunitare. A emigrat în anii 1990 și în prezent locuiește în Franța; predă arhitectură și design-activism la Universitatea din Sheffield. Alături de Constantin Petcou, a fondat  ”Atelierul de arhitectură autogestionată” (aaa), o organizație care concepe și lucrează cu diverse ”tactici urbane”, încurajând locuitorii să își însușească și să autogestioneze spațiile urbane nefolosite.

Toate proiectele lor au la bază conceptul de ”reziliență urbană”, un proces care s-ar putea defini în linii mari, prin capacitatea orașelor, a comunităților și a indivizilor care le populează, a instituțiilor și a sistemelor care le alcătuiesc în general, de a se adapta, de a evolua și de a se dezvolta în pofida oricăror greutăți sau provocări.

Spre exemplu, R-Urban, unul dintre proiectele aflate în derulare, reprezintă o strategie participativă, ”de jos în sus”, care explorează posibilitățile de sporire a capacității de reziliență urbană, prin construirea unor rețele de facilități, gestionate de rezidenții din comunitățile de lucru. Proiectul R-Urban are ca arie de desfășurare Colombe, un oraș de 80 000 de locuitori situat în suburbiile de nord-vest ale Parisului. Respectivele rețele de facilități își propun să creeze complementaritate între diverse domenii de activitate: economie, locuire, agricultură urbană și cultură. R-Urban urmărește să construiască ”cicluri ecologice” cu scopul final de a genera și a de a sprijini modele alternative de locuire, consum și producție. R-Urban produce instrumente și resurse care facilitează implicarea cetățenilor în bunul mers al comunității și în transformarea cartierelor în care locuiesc, dezvoltând astfel și o potențială reziliență la provocările globale care se conturează la orizont (economice, demografice, resurse limite, schimbări climatice).

imagine preluată de pe google images

Inițiatorii proiectului R-Urban își propun ”să se extindă și să producă efecte pe termen lung, prin inițierea unor scurtcircuite între centre urbane complementare și prin dezvoltarea unor practici reziliente la diverse niveluri (local, regional și internațional) care vor crea o nouă dinamică colectivă și noi tipuri de spații urbane utilizate în comun, care vor conduce, în cele din urmă, la o nouă mișcare civică urbană”. (Spații Urbane în Acțiune. Activare comunitară în cartierele de blocuri din București, București 2015, publicat de tranzit.ro, coordonat de Asociația Komunitas și studioBasar, pg. 189)

Am cunoscut-o pe Doina Petrescu cu ocazia evenimentului ”Cartier de București”, organizat în 2-6 aprilie 2015 de Asociația Komunitas în colaborare cu studioBasar. Doina a acceptat invitația arhitecților de la studioBasar de a participa în calitate de speaker la evenimentul interdisciplinar în cadrul căruia a fost lansată o cercetare socio-antropologică urbană realizată în trei cartiere bucureștene și s-au prezentat diverse proiecte de activare urbană și dezvoltare comunitară.

Cu acest prilej, împreună cu colega mea Ana Maria Țoni, i-am luat Doinei Petrescu un interviu în cadrul căruia am discutat despre proiectele comunitare participative, greutățile și provocările întâmpinate în derularea lor și motivațiile politice de la baza acestora.

Vă invit să urmăriți interviul mai jos.

Miruna Tîrcă: În momentul în care lucrezi cu comunităţi şi te implici foarte mult, fiind prezent tot timpul, bănuiesc că tentaţia de abandon apare inevitabil la un moment dat, sau cel puțin dorinţa de a te orienta înspre altceva. Ce te-a motivat şi ţi-a dat energie să rămâi în genul acesta de proiecte timp de atâţia ani, având în vedere că uzura psihică poate fi uneori foarte mare?

Doina Petrescu: Da... eu cred că e o întrebare care vine de la cineva care şi-a pus-o (râsete). Mi-am pus-o şi eu, fără îndoială şi mi-am dat seama că nu pot să fac altceva, că de fapt e o practică motivată de un sistem de valori pe care-l ai, de lucruri mult mai profunde, de un fel de a te poziţiona în lume care ţine de profesia ta, de credinţă, dacă vrei.

Mi se pare că, într-un fel,  ești un cetăţean privilegiat, pentru că ai făcut studii, pentru că ai ajuns la un nivel de cunoaştere ca să-ţi poţi da seama de unele lucruri, ai dezvoltat anumite abilități care îți dau posibilitatea să acţionezi, eşti aproape programat să faci, trebuie să o faci! Şi la noi, vorbesc acum şi în numele lui Constantin, ceea ce facem, facem împreună şi am conceput împreună, ne-am poziţionat împreună în proiectul ăsta.

Vine şi de la un fel de conştiinţa personală care ţine de istoria noastră, de Diasporă, într-un fel. De la faptul că am plecat din România unde am trăit şi ne-am format în perioada comunistă şi ne-am dus într-o altă ţară cu un alt sistem politic, în care ne-am găsit un loc, însă am rămas cu un fel de memorie a unui anume tip de experienţă din perioada comunistă. Poate că idealizez, privind înapoi în timp, dar experiența asta presupunea alte relaţii umane, aşa cum le percepeam noi la vârsta respectivă. Mai precis, o altă relaţie cu comunitatea. Practic, noi suntem copii care au trăit în comunitate, care ne jucam în stradă. Oraşul era al nostru. Practic, un fel de libertate şi de acces la infrastructura atât de săracă, cât era atunci, dar fără îngrădire,  pe care nu-l mai revedem sau nu-l mai regăsim în context capitalist.

Miruna Tîrcă: Care sunt cele mai mari provocări cu care vă confruntaţi în implementarea proiectelor şi în tot ceea ce ţine de derularea lor?

Doina Petrescu: Cred că cea mai mare problemă şi care e în acelaşi timp esenţială, fundamentală la practica noastră, este relaţia cu oamenii. Practic, ca arhitect, nu ai absolut nici o formare, nici o pregătire în sensul ăsta. Nu am făcut cursuri de management social și uman. Ne-am pus problema de la bun început dacă e ok să continui, fără să ai specialitatea asta. Am avut şi probleme cu copii. A trebuit să lucrăm cu copii care nu beneficiau de alt ajutor decât cel venit din partea noastră sau a artiștilor, copii cu dificultăţi. Nu erau copii cu handicap, dar proveneau din familii dificile, şi, practic, am continuat încercând să vedem asta ca o parte dintr-un tot în care şi spaţiul e un actor şi oamenii sunt un actor şi acţiunile sunt un actor, așadar vorbim de o reţea complexă de actori, în care am încercat să minimizăm într-un fel dificultăţile oamenilor de acolo.

în timpul conferinței ”Cartier de București”

Ana Maria Țoni: În primul rând, ce determină în general oamenii să se implice? Care e acel punct în care trec de la observaţie la acțiune?

Doina Petrescu: Da, este o întrebare foarte bună. De fapt, nu se implică de la început. La început, vin să vadă, după aia încep să guste, încetul cu încetul văd că e o diferenţă chiar în viaţa lor şi în felul în care percep lumea, pe ceilalţi. După un timp, foarte mulţi ne-au zis că participarea la proiect le-a salvat viaţa sau că, în momente de criză sau de întrebări existenţiale, faptul de a avea o comunitate la îndemână şi de a se simţi utili a fost foarte important. Spre exemplu, erau mulţi oameni care erau excluşi în alte contexte şi care aici şi-au găsit un rol. Excluşi din multe motive, fie pe motive de sănătate, fie pe motive etnice sau pe ce motive sociale, economice. Practic, un proiect de genul ăsta le-a dat o speranţă şi un sens în viaţă. Şi da, asta s-a întâmplat gradual, nu se întâmplă aşa deodată. E un fel de experienţă necesară în care, de-a lungul timpului, poți să vezi şi să să evaluezi care-i diferenţa, cum era când ai început şi cum e după o vreme.      

Ana Maria Țoni: Deci, de fapt se învaţă participarea...

Doina Petrescu: Participarea se învață prin experiență, da. Trebuie să treci prin experienţa participării, ca să înţelegi. Nu se vorbeşte, se face!

Ana Maria Țoni: Şi ce credeţi că lipseşte cel mai mult Bucureştiului din punctul ăsta de vedere? Şi apoi, ce credeţi că...nu ştiu, poate dimpotrivă, are foarte mult potenţial?

Doina Petrescu: Oricum, cred că ştiu prea puţin Bucureştiul acum ca să pot să-l evaluez, nu mai am o relaţie informată cu Bucureştiul, nu mai cunosc foarte multă lume şi foarte multe iniţiative care au loc aici, ca să mă pot pronunţa în legătură cu ceea ce lipseşte. Ceea ce cred că ar fi potenţialul Bucureştiului este faptul că e un oraş care nu e terminat, e în proces de facere şi încă sunt multe negocieri de făcut, încă sunt spaţii, domenii de descoperit, de ocupat, inclusiv partea de participare, inclusiv aspectele ecologice - un domeniu care e subdezvoltat în Bucureşti.Conştiinţa ecologică şi cetăţenească se fac încet-încet. Cunoscându-vă pe voi astăzi,după toată experienţa din zilele acestea, mă bucură şi-mi dă încredere faptul că există un potenţial uman care să ducă mai departe sau care să acopere golul ăsta!

Miruna Tîrcă: Cum ai descrie relaţia cu autorităţile administrative din Paris?

Doina Petrescu: În primul proiect am avut o relaţie conflictuală cu primăriile, deci ne-am poziţionat în  conflict, de la bun început, fără să încercăm să negociem altfel. Am ştiut că, pentru a afirma un fel de drept la oraş va trebui să-l marcăm printr-o atitudine care să atragă atenţia primăriei, pentru că primăria ne-a tratat ca pe nişte squatt-eri sau ca pe un proiect cu care ea ar fi fost obişnuită, fără să înţeleagă specificitatea proiectului nostru, în acest caz un proiect mobil care se putea muta în momentul în care clădirea pe care o ocupam ilegal nu mai era...cum se zice, disponibilă. Şi practic, asta a fost prima relaţie sau primul tip de relaţie cu primăria.

În al doilea proiect, am avut o relaţie de colaborare cu primăra de sector din Paris, prin intermediul unei agenţii de dezvoltare locală, şi a decurs bine. Şi în al treilea proiect, în mod strategic, am ales să fim parteneri cu primăria, dar un parteneriat în care primăria nu are rolul esenţial şi mi s-a părut important să iniţiem un fel de partenierat civic-public, în aşa fel încat să dăm ocazia şi primăriei să înveţe să joace un alt rol, asta în cadrul unui proiect european. Şi totul s-a petrecut mai mult sau mai puţin bine pentru că, în momentul în care primăria s-a schimbat la ultimele alegeri, practic, toată echipa cu care lucram, a dispărut complet într-o lună şi n-am mai avut interolcutori, iar noua echipă ne-a tratat ca pe aliaţii fostei echipe. Fără să aibă absolut nici un fel de evaluare a proiectului, ne-a pus la colț. Norocul nostru a fost că e un proiect european, în care primăria are un contract cu Uniunea Europeană şi asta este plasa noastră de siguranţă, într-o anume măsură, pentru că Europa e de fapt foarte birocratică, deci nu e tocmai un partener, nu are suflet! Scopul ei este să verifice cifrele, nu înţelege politica de la baza proiectului.    

Miruna Tîrcă: Au existat situaţii de discriminare etnică în grupurile cu care lucraţi voi? Cum aţi gestionat astfel de probleme, dacă au existat?

Doina Petrescu: Da. Aş zice că, într-un fel, nu am abordat în mod specific problemele astea. Au apărut inerent datorită faptului că proiectele noastre au fost deschise oricui, au fost proiecte civice, orice locuitor al cartierului respectiv putea să vină în proiect, iar ei s-au autoselecţionat prin interesul pe care l-au avut apoi. Primul proiect era într-un fel de zonă postindustrială, un cartier în transformare, acum e unul dintre cartierele care se dezvoltă în Paris, fondul funciar a fost accesibil. Deci în acest cartier, primii locuitori care au venit au fost copiii de origine africană care stăteau pe stradă. Când am deschis porţile, ei au intrat primii şi a trebuit să lucrăm cu ei şi practic primul conflict care s-a ivit în proiect a fost conflictul între alţi utilizatori ai spaţiului, în speţă francezi, care veneau însoțiti de părinți şi copiii africani care veneau fără părinţi, din motive absolut uşor de înţeles pentru că, în general, tatăl lucrează toată ziua, iar mamele stau acasă şi au grijă de alţi copii. Sunt familii foarte numeroase, iar aceşti copii au grijă unii de alţii.

Practic, am hotărât să împăcăm cele două părţi. Mă rog, copiii nu se formulaseră ca parte, dar alţi părinţi, alţi locuitori şi-au pus problema de ce ei trebuie să aibă grijă de copiii altora şi i-am pus pe fraţii mai mari sau surorile mai mari să joace acest rol de părinte pentru că de fapt îl joacă în viaţa de zi cu zi. I-am făcut responsabili, într-un fel. Copiii n-aveau voie să vină în spaţiu decât însoţiţi de sora/fratele care are grijă de ei.Mi s-a părut foarte important să-i tratăm ca pe nişte cetăţeni cu drept egal. Chiar mi s-a părut foarte important să creăm acest precedent în memoria lor, să-şi amintească că este posibil ca un astfel de spaţiu să existe, că pot fi trataţi cu încredere. Am rămas întodeauna cu principiul ăsta, că trebuie să acorzi încredere de la început şi că pentru foarte mulţi, ăsta e un gest important. O să-şi amintească probabil de el.

Miruna Tîrcă: Cum ai explica unui public neavizat termenul de ”arhitectură politică şi poetică”, aşa cum vă descrieţi pe site?

Doina Petrescu: Într-un fel, asta cu politica poetică vine din background-ul meu feminist. Am scris o carte despre feminism : Altering Practices: Feminist Politics and Poetics of Space  şi despre faptul că acest tip de politică pe care-o facem prin proiectele astea e şi poetică. Deci nu o politică făcută ca politica de partid în care sunt interese, se calculează, sunt strategii ca să ajungi acolo, ca să iei puterea, ca să faci nu ştiu ce. Ceea ce facem noi e o altfel de politică, o politica a vieţii, o politică cu scopul de a te face să trăieşti mai bine împreună. Şi politica asta are o frumuseţe aparte.

Practic, am avut de multe ori senzaţia de euforie în această comunitate eterogenă care se creează în jurul proiectelor noastre, nu în toate momentele, dar în anumite momente, un fel de euforie care derivă din umanitate, pe care am împărtăşit-o şi cu ceilalţi şi care are o frumuseţe unică. Faptul de a te simţi vecin împreună cu alţi vecini, pe care altfel nu i-ai fi întâlnit niciodată, care nu sunt de aceaşi poziţie socială, culturală ca tine,  cu care totuşi ai sa-ţi spui multe lucruri – aici e poezia politică.

Miruna Tîrcă: Ce şanse reale consideri că are urbanismul tactic de a se impune în faţa aşa-numitului urbanism top-down şi de a produce o adevărată schimbare de paradigmă?

Doina Petrescu: A fost întotdeaua un fond de rezistenţă la ce am putea numi mainstream, la arhitectura oficială sau urbanismul oficial. În condiţiile actuale, cred că avem un context de criză economică, socială, environmentală care favorizează, aş zice, alternativele şi vom simţi din plin, prin propria noastră evoluţie. În anii 2000, când eram la început, eram recunoscuți în mediul de artă. Spre exemplu, pe vreme aceea era foarte normal să fim invitaţi de instituţii artistice, pentru că erau singurele care vedeau un interes în proiectul nostru, acum suntem efectiv mainstream, deci avem recunoaştere la nivelul profesiei, suntem citaţi chiar şi de către politicieni. Unele dintre proiectele noastre au fost good practices pentru proiecte de lege. Primarul Parisului, când şi-a scris programul înainte de alegeri, a făcut referinţă la practica noastră ca ceva pe care vrea să-l promoveze în politica ei. Pentru noi e important!

Bineînţeles că poate ceea ce înţeleg aceste instanţe de putere e poate diferit de ceea ce facem, dar există un fel de acceptare şi de valorizare a ideilor pe care noi le propunem prin practica asta alternativă, e un simptom, o schimbare de epocă poate. Noi simţim, în mod sincer, un fel de urgenţă de a produce modele. Producem deja unul, dar sunt mulţi alţii care produc și alte modele de schimbare. Mi se pare că ţinta ar fi să fie cât mai mulţi care să adopte un nou mod de viaţă, altă modalitate de a se raporta la ceilalţi prin muncă, prin felul de a locui, prin felul de a trăi la nivel de zi cu zi.  
  

în timpul conferinței ”Cartier de București”

Miruna Tîrcă: Cum arată un oraş ideal pentru tine?

Doina Petrescu: Un oraş ideal cred că este acela în care poţi să ai proiecte împreună cu oameni care nu sunt la fel ca tine.

Miruna Tîrcă: Ce sfat ai da organizaţiilor şi grupurilor din Bucureşti cât şi din alte oraşe ale României, organizaţii care încearcă să deruleze proiecte participative în comunitate şi care se află într-o fază incipientă, după cum prea bine ştim?  

Doina Petrescu: Să don’t give up într-un fel, să nu se lase bătuţi, şi într-un fel, să se gândească, aşa cum mă gândesc şi eu, de altfel, în momentele dificile, că altă alternativă nu există!

Detalii despre Atelierul de arhitectură autogestionată, despre proiectul ”R-urban” și despre proiectul ”Spații Urbane în Acțiune”, care a găzduit venirea Doinei Petrescu la București, pot fi găsite consultând următoarele linkuri:

http://www.urbantactics.org/ 
www.R-urban.net
www.spatii-urbane.ro

Interviu transcris de Andrei Alb

Still looking for an island

În noaptea dinspre 5 spre 6 iunie 2010, am campat pe o insuliță din Parcul Tineretului. M-am trezit la răsărit, pe malul lacului pe care pluteau rațe. Discurile DJului încă se învârteau, muzica răsuna din difuzoare iar pe insulă începuseră să apară tot felul de oameni: pescari, o practicantă de yoga, persoane care ieșiseră la plajă. Oricum, pierdusem deja de câteva ore bune senzația că mă aflu în București. Insula era plină de lucrurile noastre: scaune, mese, boxe etc. Cu o zi înainte avusese loc ”Get Out Fest”, un eveniment pe care îl organizasem împreună cu colegii și voluntarii din Asociația Komunitas.

Conceptul lui fusese de a evada, în mod simbolic, pe o insulă urbană și de a clădi, timp de o zi, un spațiu plin de viață, artă, culoare, activități alternative și mai ales oameni. În comunicatul de presă al evenimentului ne exprimam speranța că o astfel de insulă – un spațiu public valorificat -  se poate transforma într-o bună zi într-un arhipelag urban.

O lună mai târziu organizam și ediția a doua. Dincolo de obiectivele declarate și ideile din spatele lor, experiența urbană pe care am trăit-o organizând acest mic eveniment și locuind efectiv pe insulă timp de o zi și o noapte a fost una fabuloasă. Am transportat lucruri la fața locului cu tractorul obținut prin rugăminți de la doamna Mihaela, administratoarea parcului, cățărați în vârful grămezii din remorcă, cu gura până la urechi. Am ascultat muzică până în zori și am dansat. Am montat căsuțe de păsări. La ediția a doua, am zburat cu hamacul printre copaci, cu o tiroliană improvizată ad-hoc de niște băieți. Am cunoscut oameni, printre care și viitorul tată al copilului meu.

Cinci ani mai târziu, mă plimb cu cu fetița mea și cu tatăl ei prin parc, într-o zi calmă și frumoasă de septembrie. Poposim pe insulă, care este invadată de vegetație și totuși cumva scorojită. Mulți dintre copacii prin care zburam cu hamacul s-au uscat. Alții au rămas doar niște cioturi. Căsuțele de păsări au dispărut demult. Insula neîngrijită aproape se scufundă. Arhipelagul de spații urbane pe care l-am visat s-a transformat într-un arhipelag de căutări, pierderi, găsiri și regăsiri. Lumina de septembrie cade nepăsătoare peste parc, peste oameni, peste skateri, peste căruciorul în care ne plimbăm fetița, peste proaspătul teren de tenis de lângă skate park, care a confiscat o bucată mare de spațiu verde și a privatizat-o. Încă ne căutăm o insulă…

ȘIRNEA SUMMER LOVE

Vara trecută ne-am plimbat cu bebelușa pe cărări de munte, explorând pe îndelete satul Șirnea și zonele de poveste din jurul acestuia. Știam de Șirnea de ceva timp, totuși niciodată nu ne-am mobilizat să ajungem pe aici, preferând mai accesibilul Moieciu de Sus. Însă vara trecută ceva ne-a atras iremediabil aici, ca un magnet invizibil. Puținele cazări pe care le-am găsit pe internet erau toate indisponibile, dar până la urmă nu știu cum a reușit Silviu să se împrietenească la telefon cu un băiat din Șirnea, al cărui număr îl găsise pe internet, căutând cazări, discutând mai una, mai alta. Tipul, deși avea casa plină de oaspeți, ne-a chemat totuși la Șirnea, promițând că avea să găsească o soluție și pentru noi.

Nu suntem genul care să ne dăm peste cap căutând hoteluri impecabile de câteva stele, acum, că avem bebeluș. No way! Zic asta, pentru că atunci când am frunzărit netul după cazări, am citit pe undeva pe un site de travel un post al unor părinți pretențioși care s-au cazat la un hotel extrem de scump prin satul Peștera, aflat nu departe de Șirnea, recomandând voioși hotelul și altora. Nu e vorba că nu ar fi ok, dar să nu uităm faptul că puțini părinți își permit să petreacă weekendul într-un hotel de 4 sau 5 stele - iar scopul siteurilor de travel și parenting ar fi să promoveze lucruri accesibile unui număr cât mai mare de persoane, nu doar unor anumite categorii sociale privilegiate.

Noi suntem de părere că poți duce copiii în călătorii și altfel, fără să scoți sute de euro din buzunar pentru  o simplă ieșire de weekend sau mii pentru o vacanță.

În fine. După conversația de la telefon cu băiatul din Șirnea, ne-am îmbarcat toți trei în Skoda noastră cea veche și mult încercată, pornind la drum cam în necunoștință de cauză. Șirnea ne-a întâmpinat cu un peisaj psihedelic și cu o primă surpriză: casele erau foarte răspândite, fiecare pe culmea ei de deal, iar drumurile nu erau amenajate. La început, am fost cam pierduți și nu prea știam încotro s-o apucăm. Noul nostru amic ne-a ghidat la telefon (care pierdea mereu semnalul) și astfel am ajuns la casa lui. Dacă ar fi fost să aterizăm pur și simplu în zonă, fără vreun contact anterior, cum ne stă în obicei, ne-ar fi fost destul de dificil să ne mișcăm și să ne prindem ce e de făcut.

Decupaje din Șirnea

Am fost plasați la sora băiatului din Șirnea și astfel am cunoscut-o pe doamna Mariana, în casa căreia am rămas până la urmă o săptămână întreagă, dublu față de cât ne planificaserăm. În zilele următoare ne-am preumblat de colo colo, am vizitat satele de prin împrejurimi: Peștera, Măgura, Dămbovicioara, Ciocanu. Am ajuns și la Prăpastiile Zărneștilor. Ne-am bucurat de peisajele superbe, am colindat pe jos sau cu mașina dealurile decupate parcă din basme. Desigur, am început să visăm la propria căbănuță în zonă și să întoarcem pe toate părțile posibilitățile de a realiza așa ceva. Am mâncat caș proaspăt și am băut în cantități considerabile lapte, pe care acasă nu prea îl consumăm, dar care la Șirnea a devenit un fel de apă pentru noi. Am cules plante medicinale și am luat dealurile la pas. Am urmărit Perseidele, pe 12-13 august și ne-am holbat fascinați la Calea Lactee, de o vizibilitate perfectă. Seară de seară, după ce adormeam fetița, stăteam pe butucii din curtea doamnei Mariana, aflați sub un brad, uitându-ne la stele și visând cum să ne clădim un viitor mai liniștit și mai apropiat de natură. Pe post de cadouri de zilele noastre, am zburat cu parapanta undeva lângă Brașov, la Săcele. Aș repeta oricând experiența asta de zbor, capabilă să oprească timpul în loc, pe care aș recomanda oricui să o încerce măcar o dată în viață. 

Casa doamnei Mariana

Cu Rocky, cainele doamnei Mariana

 Drumul spre satul Peștera

 satul Măgura

Satul Peștera

În Șirnea nu există magazine, din fericire am fost preveniți la telefon de noul nostru prieten și am venit cu ceva provizii. Cazarea a fost una fără pretenții. I-am plătit doamnei Mariana 60Ron/noapte (pentru două camere ocupate!), am avut lenjerii curate, mobilier minim și acces la toaletă proprie. Am primit gratis o grămadă de alimente: ouă de casă, caș, zacuscă, lapte, ciorbă din legumele crescute în curte, mămăligă cu brânză și smântână. Doar așa, pentru că am avut norocul să dăm de o gazdă nemaipomenită. Ne-am mai făcut și noi păstrăv cu legume pe grătarul din curte, am mai gătit câte o mâncărică și cam așa am rezolvat cu mesele. În septembrie am revenit la Șirnea, pentru ediția de toamnă – plănuim să mai facem o tură și în octombrie, dacă vremea ne va permite.

Sfatul meu: mergeți într-o explorare a zonei, încercați să intrați în vorbă și să vă împrieteniți cu oamenii locului, cazați-vă în casele lor, povestiți cu ei, bucurați-vă de aerul tare de munte (Șirnea este satul aflat la cea mai înaltă altitudine din România) și stați așa, fără să faceți mare lucru. Baterii încărcate garantate!

 Explorând dealurile din Șirnea

 O casă în satul Măgura, care ne-a plăcut

Ediția de toamnă, cu brândușe

Prin Cheile Zărneștiului

Ganduri din miez de noapte treaz

Deunazi, am citit un articol despre parenting in Marea Britanie. Iata-l: http://oanabotezatu.ro/mama-copilul/mamainaltatara-ce-a-invatat-oana-despre-parenting-in-marea-britanie/

Hmm, ce sa zic beneficii cu carul pentru mamicile din Marea Britanie. Pai sa vedem cateva drepturi (gratuite) pe care le are o mama platitoare de taxe in UK (le-am selectat pe cele care mi-au atras atentia):

-ecografii minime in sarcina;

-moasa care se ocupa de tine pe tot parcursul sarcinii si cu care nasti (regula, nu exceptia);

-multe nasteri in apa;

-health visitor,care, auziti aici „va urmari dezvoltarea lui pana la 14 ani si care, alternand cu moasa, viziteaza mama si copilul acasa in prima zi dupa nastere, oferindu-i mamei atat suport emotional, daca are nevoie, cat si ajutor cu anumite provocari ale noului statut, cel de mama, cum ar fi, de exemplu, atasarea bebelusului la san”

-oportunitati de socializare si cursuri gratuite pentru bebelusi

Experienta mea (si a multor altor mamici, banuiesc) a fost cu totul altceva decat cele descrise aici. Ecografii cu nemiluita in sarcina; pe unele, exasperata, le-am refuzat – mi se pareau extrem de dese si de invazive, la fel cum am refuzat si cateva monitorizari cardiotocografice ale bebelusului. Ceea ce desigur, a atras critici peste critici. Nastere in apa? Dar cine a mai pomenit asa ceva? In afara de tatal copilului, nici macar o singura persoana din jurul meu nu m-a incurajat in acest sens. Drept pentru care am abandonat ideea. Nastere acasa? Doamne fereste, s-ar fi lasat cu discutii interminabile printre membrii familiei.

Health visitor? Cat de minunat ar fi fost sa ne fie o astfel de persoana alaturi in primele zile de dupa nastere, atat de grele, atat de pline de nesomn si de nestiinta, cu depresia post-natala batand la usa, cu un start lin al alaptarii ratat. Alaptarea (despre care pregatesc cat de curand un post), despre care credeam ca va fi cea mai naturala si mai simpla chestie din cate aveam de facut in noua viata de mamica, s-a dovedit unul dintre cele mai grele hopuri de trecut. Tentatia abandonarii alaptarii a fost foarte mare la mine si a durat cam 2 luni. Apoi lucrurile s-au reglat, chiar si fara ajutorul unui consultant in alaptare, pe care eram prea obosita sa il caut si sa il contactez, dar vai, cat de super ultra misto ar fi ca statul sa iti puna gratuit la dispozitie un consultant sau un health visitor din asta, in astfel de momente cruciale din viata de proaspat parinte...Nu ca ar fi Statul cea mai prietenoasa si mai dorita entitate din vietile noastre, dar daca tot ne forteaza sa pompam tribut financiar cu nemiluita, ca sa il tinem in viata, poate ar putea sa dea ceva mai mult inapoi.

Sa trecem acum la socializarea bebelusului si cursurile gratuite de tipul celor descrise de autoarea articolului. Astfel de cursuri gratuite o sa vedem noi, mamicile autohtone, la pastele cailor. Asta e clar, nu-mi fac sperante aiurea. Cursuri gratuite cu bebe fac si o sa fac la mine acasa, zi de zi, punandu-mi la bataie imaginatia si pofta de joaca. De socializare ce sa zic; nu ma numar printre norocoasele care sa fi avut prietene deja mamici, prietene care au nascut in aceeasi perioada, cu care sa schimbe o vorba, o parere sau sa imparta o plimbare in parc etc.

Dar oricum, in haosul urban si cotidian in care traim, orice socializare cu cele cateva mamici cu care am inceput totusi sa comunic, din cand in cand, si care au nascut aproximativ in aceeasi perioada, este destul de dificila. Sa fim seriosi, cum am iesit cu caruciorul din mica noastra bula de liniste formata din strada pe care locuim si parcul din apropierea ei, incepe haosul.

O iesire cu caruciorul in oras este o lupta continua. Da-i si lupta-te cu gropile din asfalt, cu masinile parcate pe trotuare, cu fel de fel de alte obstacole. Ia carutul in spinare cu tot cu copil (daca poti, desigur) pe la diverse statii de metrou sau incearca sa te urci cu el in tramvai. Desigur, exista Sfantul Marsupiu, dar poate nu intotdeauna ai chef de carat copilul agatat de tine sau poate uneori nu are el chef sa stea atatea ore in marsupiu. Iar cand pleci cu marsupiul, intotdeauna tre sa mai cari si rucsacelul cu apa, scutece si alte lucruri trebuincioase.

Ca sa nu mai vorbim de dificultatea coordonarii si programarii oricarei intalniri, in vietile agitate pe care le ducem (eu una nu-mi vad capul de treburi si responsabilitati extra-bebe). Poate daca traiam intr-un oras mai mic puteam sa iesim intr-un anume spatiu public in care sa ne vedem cu persoane cunoscute fara sa fie nevoie sa punem mana pe telefon. Sa dam pur si simplu unii de altii, sa schimbam o vorba, sa ne bucuram impreuna ca existam si ca ne-am intalnit, fara sa ne mai straduim atata sa programam o simpla intalnire la care poate nici nu mai reusim sa ajungem, in final (ca doar suntem oameni liberi, nu?...)

In fine, am plecat de la Marea Britanie si am ajuns in alta parte. Ce sa-i faci, flow-ul de ganduri si observatii este puternic in perioada aceasta...

Sydney

Urban Reservoir memories: for a person like me, deep in love with nature and the freedom it can bring to you, but in the same time passionate about discovering and analyzing urban spaces, always believing that every city has a soul and trying hard to sense it, in order to be able to cope with the city life, Sydney has absolutely kicked me in. It was pure urban delight and love at first sight, and since 2011, when I had the chance to visit and explore it, I can say it remained on the top of the list of perfect cities for me. A city with more than 70 beaches and the omnipresent ocean breath, yeah, that is something I long for...