Despre urbanismul "grassroots"

Acest articol pune punctul pe i într-o chestiune care mă frământă demult: ce șanse are urbanismul de tip ”pop up”, ”de jos în sus”, ”grassroots” sau numit metoforic ”acupunctură urbană” să schimbe cu adevărat actuala paradigmă, să genereze o mișcare socială inclusivă, capabilă să acționeze asupra felului în care relaționăm cu orașele și producem spațiul urban.

Ei bine, articolul ăsta zice pe șleau: n-are nici o șansă, atâta timp cât cei care inițiază abordări alternative ale spațiilor urbane nu se unesc și nu reușesc să formeze o mișcare puternică și atenție, politică! În lipsa unei astfel de mișcări, toate intervențiile urbane rămân cazuri relativ izolate, care acționează doar local și schimbă în bine lucrurile pentru un număr mic de oameni – oricât ar fi ele de reușite, inovative și cu potențial de replicare.

Da, astfel de proiecte pot să propună, să testeze, să structureze și să consolideze diverse instrumente de lucru în/cu spațiul urban & diversele comunități care îl populează, dar sunt mari șanse ca foarte puține persoane să preia și să utilizeze în mod activ astfel de instrumente. Dacă vrem ca practicile alternative urbane să ajungă la cetățeanul obișnuit, care să le pună în aplicare în mod concret, este nevoie de foarte multă muncă de organizare comunitară, ori aici se cam rupe filmul de multe ori, pentru că puțină lume e dispusă să se bage în treaba asta. De ce? Pentru că organizarea comunitară, o chestie super tare de altfel, poate fi în același timp un proces dificil și istovitor. Este mult mai lejeră poziția de inovator care pilotează și experimentează/testează practici de intervenție în mediul urban, propunându-le apoi altora pentru multiplicare. Doar că de cele mai multe ori, tind să cred că, pur și simplu, ele nu se multiplică, așa, de la sine și neîmpinse de la spate.

Pe de altă parte, grupurile de inițiativă civică auto-organizate (adică acele grupuri care chiar fac organizare comunitară) se construiesc adeseori (dar nu exclusiv) în jurul unor probleme urgent de rezolvat – cu alte cuvinte, oamenii se activează mai ales atunci când ceva le amenință în mod indirect (sau chiar direct) ograda extinsă (casă, stradă, cartier etc), dar nu se activează neapărat pentru a preveni eventuale probleme, pentru a utiliza instrumente de activare urbană anterior testate de alții, pentru a-și face, pur și simplu, orașul un mediu mai plăcut sau pentru a căpăta putere de decizie, adică putere politică.

În afară de aspectele menționate mai sus, mai este încă un lucru – după mine ingredientul cel mai important care împiedică coagularea unor forțe care să aibă ceva de spus în ceea ce privește modelarea spațiului urban în peisajul local din România: faptul că actorii preocupați de urbanismul participativ (mă refer aici la ONGuri și diverși experți, nu la grupurile civice) sunt mai degrabă focusați pe propria afirmare și recunoaștere publică, pe evidențierea propriilor metode de lucru și doar adiacent pe clădirea și mai ales MENȚINEREA unor punți de legătură cu alți actori. Așadar, toate inițiativele rămân cumva individuale, în cele din urmă, fără prea multă putere de a genera și consolida o nouă paradigmă, care să reușească să producă schimbare la nivel politic sau de politici publice.

Stefan Ghenciulescu rezuma treaba asta într-un articol mai vechi: ”Deci ești într-o permanentă luptă. Uneori eliberezi strada ca să ți-o fure altcineva. Fără nivelul macro, nu stai decât să faci chestii mici, funky, dar care nu au niciun viitor. Dacă rămâi doar la nivel macro, instituțional, nu faci de fapt nimic, pentru că nu ajungi să faci lucrurile concrete, să testezi. Asta e o problemă generală pe scena culturală românească, pentru că încă nu-i nimic care să lege planurile și să garanteze cât de cât un viitor pentru toate chestiile astea mici.”
(http://www.scena9.ro/article/cum-deschidem-bucurestiul)

Visăm la rețele de interese comune în domeniul urban, ai căror membrii să acționeze atât individul cât și colectiv, dar mai ales complementar, însă în realitate ne vine greu să ne asumăm până la capăt responsabilități, să lucrăm unii cu alții sau pur și simplu să înțelegem mecanismul lucrului împreună, al felului în care se împart responsabilitățile, al faptului că fiecare rol dintr-o echipă contează și că, în proiecte, toate lucrurile, activitățile și rolurile sunt la fel de importante. E și normal, având în vedere că în școala românească exercițiul lucrului în echipă e o specie rară sau chiar dispărută din capul locului, la fel ca și aprecierea meritelor celorlalți.

Colac peste pupăză, vine și competiția pentru finanțări și granturi, acaparată, așa cum îmi zicea cineva mai demult, de logica individualistă și competitivă a pieței. Astfel încât activează fiecare pe pielea lui, încercând să atragă propriile granturi și simțind din plin greutatea gestionării multiplelor roluri care îi revin, sau, cel mult, în cadrul unor gășculițe care reușesc cumva să împartă diverse resurse.

Concluzia: perpetuăm în cadrul așa zisei societăți civile aceleași stereotipuri din restul societății, pe care am vrea să le vedem schimbate. Ne dorim să vedem în jur mai multă solidaritate, dar ahh ce greu e să manifești tu însuți solidaritate, sub diverse forme, în diverse contexte sociale, în cadrul propriei bresle sau față de alte realități urbane, ca să re-ajung de unde am pornit.

Cu toate acestea, îmi păstrez încă speranța că suntem pe drumul cel bun, că fiecare are lecțiile lui de învățat, experiențe prin care trebuie să treacă pentru a dobândi o perspectivă mai largă și mai generoasă asupra felului în care funcționează lumea (împreună) și în care se produce transformarea (anevoioasă) socială. Și că toate inițiativele răzlețe de intervenții în spațiul urban reprezintă etape în procesul complex de generare și consolidare a unei noi paradigme, care să chestioneze felul în care ne producem orașele, care să aducă un suflu nou, compus din acțiune și inspirație, deopotrivă, și care să capete, la un moment dat, puterea bulgărelui de zăpăda care se rostogolește într-o avalanșă.

Arhitectură ”politică și poetică”, reziliență urbană și urbanism participativ – chei în evoluția inteligentă a orașelor

Doina Petrescu este un nume cunoscut în rândul celor interesați de domeniile arhitecturii, urbanismului participativ și activării comunitare. A emigrat în anii 1990 și în prezent locuiește în Franța; predă arhitectură și design-activism la Universitatea din Sheffield. Alături de Constantin Petcou, a fondat  ”Atelierul de arhitectură autogestionată” (aaa), o organizație care concepe și lucrează cu diverse ”tactici urbane”, încurajând locuitorii să își însușească și să autogestioneze spațiile urbane nefolosite.

Toate proiectele lor au la bază conceptul de ”reziliență urbană”, un proces care s-ar putea defini în linii mari, prin capacitatea orașelor, a comunităților și a indivizilor care le populează, a instituțiilor și a sistemelor care le alcătuiesc în general, de a se adapta, de a evolua și de a se dezvolta în pofida oricăror greutăți sau provocări.

Spre exemplu, R-Urban, unul dintre proiectele aflate în derulare, reprezintă o strategie participativă, ”de jos în sus”, care explorează posibilitățile de sporire a capacității de reziliență urbană, prin construirea unor rețele de facilități, gestionate de rezidenții din comunitățile de lucru. Proiectul R-Urban are ca arie de desfășurare Colombe, un oraș de 80 000 de locuitori situat în suburbiile de nord-vest ale Parisului. Respectivele rețele de facilități își propun să creeze complementaritate între diverse domenii de activitate: economie, locuire, agricultură urbană și cultură. R-Urban urmărește să construiască ”cicluri ecologice” cu scopul final de a genera și a de a sprijini modele alternative de locuire, consum și producție. R-Urban produce instrumente și resurse care facilitează implicarea cetățenilor în bunul mers al comunității și în transformarea cartierelor în care locuiesc, dezvoltând astfel și o potențială reziliență la provocările globale care se conturează la orizont (economice, demografice, resurse limite, schimbări climatice).

imagine preluată de pe google images

Inițiatorii proiectului R-Urban își propun ”să se extindă și să producă efecte pe termen lung, prin inițierea unor scurtcircuite între centre urbane complementare și prin dezvoltarea unor practici reziliente la diverse niveluri (local, regional și internațional) care vor crea o nouă dinamică colectivă și noi tipuri de spații urbane utilizate în comun, care vor conduce, în cele din urmă, la o nouă mișcare civică urbană”. (Spații Urbane în Acțiune. Activare comunitară în cartierele de blocuri din București, București 2015, publicat de tranzit.ro, coordonat de Asociația Komunitas și studioBasar, pg. 189)

Am cunoscut-o pe Doina Petrescu cu ocazia evenimentului ”Cartier de București”, organizat în 2-6 aprilie 2015 de Asociația Komunitas în colaborare cu studioBasar. Doina a acceptat invitația arhitecților de la studioBasar de a participa în calitate de speaker la evenimentul interdisciplinar în cadrul căruia a fost lansată o cercetare socio-antropologică urbană realizată în trei cartiere bucureștene și s-au prezentat diverse proiecte de activare urbană și dezvoltare comunitară.

Cu acest prilej, împreună cu colega mea Ana Maria Țoni, i-am luat Doinei Petrescu un interviu în cadrul căruia am discutat despre proiectele comunitare participative, greutățile și provocările întâmpinate în derularea lor și motivațiile politice de la baza acestora.

Vă invit să urmăriți interviul mai jos.

Miruna Tîrcă: În momentul în care lucrezi cu comunităţi şi te implici foarte mult, fiind prezent tot timpul, bănuiesc că tentaţia de abandon apare inevitabil la un moment dat, sau cel puțin dorinţa de a te orienta înspre altceva. Ce te-a motivat şi ţi-a dat energie să rămâi în genul acesta de proiecte timp de atâţia ani, având în vedere că uzura psihică poate fi uneori foarte mare?

Doina Petrescu: Da... eu cred că e o întrebare care vine de la cineva care şi-a pus-o (râsete). Mi-am pus-o şi eu, fără îndoială şi mi-am dat seama că nu pot să fac altceva, că de fapt e o practică motivată de un sistem de valori pe care-l ai, de lucruri mult mai profunde, de un fel de a te poziţiona în lume care ţine de profesia ta, de credinţă, dacă vrei.

Mi se pare că, într-un fel,  ești un cetăţean privilegiat, pentru că ai făcut studii, pentru că ai ajuns la un nivel de cunoaştere ca să-ţi poţi da seama de unele lucruri, ai dezvoltat anumite abilități care îți dau posibilitatea să acţionezi, eşti aproape programat să faci, trebuie să o faci! Şi la noi, vorbesc acum şi în numele lui Constantin, ceea ce facem, facem împreună şi am conceput împreună, ne-am poziţionat împreună în proiectul ăsta.

Vine şi de la un fel de conştiinţa personală care ţine de istoria noastră, de Diasporă, într-un fel. De la faptul că am plecat din România unde am trăit şi ne-am format în perioada comunistă şi ne-am dus într-o altă ţară cu un alt sistem politic, în care ne-am găsit un loc, însă am rămas cu un fel de memorie a unui anume tip de experienţă din perioada comunistă. Poate că idealizez, privind înapoi în timp, dar experiența asta presupunea alte relaţii umane, aşa cum le percepeam noi la vârsta respectivă. Mai precis, o altă relaţie cu comunitatea. Practic, noi suntem copii care au trăit în comunitate, care ne jucam în stradă. Oraşul era al nostru. Practic, un fel de libertate şi de acces la infrastructura atât de săracă, cât era atunci, dar fără îngrădire,  pe care nu-l mai revedem sau nu-l mai regăsim în context capitalist.

Miruna Tîrcă: Care sunt cele mai mari provocări cu care vă confruntaţi în implementarea proiectelor şi în tot ceea ce ţine de derularea lor?

Doina Petrescu: Cred că cea mai mare problemă şi care e în acelaşi timp esenţială, fundamentală la practica noastră, este relaţia cu oamenii. Practic, ca arhitect, nu ai absolut nici o formare, nici o pregătire în sensul ăsta. Nu am făcut cursuri de management social și uman. Ne-am pus problema de la bun început dacă e ok să continui, fără să ai specialitatea asta. Am avut şi probleme cu copii. A trebuit să lucrăm cu copii care nu beneficiau de alt ajutor decât cel venit din partea noastră sau a artiștilor, copii cu dificultăţi. Nu erau copii cu handicap, dar proveneau din familii dificile, şi, practic, am continuat încercând să vedem asta ca o parte dintr-un tot în care şi spaţiul e un actor şi oamenii sunt un actor şi acţiunile sunt un actor, așadar vorbim de o reţea complexă de actori, în care am încercat să minimizăm într-un fel dificultăţile oamenilor de acolo.

în timpul conferinței ”Cartier de București”

Ana Maria Țoni: În primul rând, ce determină în general oamenii să se implice? Care e acel punct în care trec de la observaţie la acțiune?

Doina Petrescu: Da, este o întrebare foarte bună. De fapt, nu se implică de la început. La început, vin să vadă, după aia încep să guste, încetul cu încetul văd că e o diferenţă chiar în viaţa lor şi în felul în care percep lumea, pe ceilalţi. După un timp, foarte mulţi ne-au zis că participarea la proiect le-a salvat viaţa sau că, în momente de criză sau de întrebări existenţiale, faptul de a avea o comunitate la îndemână şi de a se simţi utili a fost foarte important. Spre exemplu, erau mulţi oameni care erau excluşi în alte contexte şi care aici şi-au găsit un rol. Excluşi din multe motive, fie pe motive de sănătate, fie pe motive etnice sau pe ce motive sociale, economice. Practic, un proiect de genul ăsta le-a dat o speranţă şi un sens în viaţă. Şi da, asta s-a întâmplat gradual, nu se întâmplă aşa deodată. E un fel de experienţă necesară în care, de-a lungul timpului, poți să vezi şi să să evaluezi care-i diferenţa, cum era când ai început şi cum e după o vreme.      

Ana Maria Țoni: Deci, de fapt se învaţă participarea...

Doina Petrescu: Participarea se învață prin experiență, da. Trebuie să treci prin experienţa participării, ca să înţelegi. Nu se vorbeşte, se face!

Ana Maria Țoni: Şi ce credeţi că lipseşte cel mai mult Bucureştiului din punctul ăsta de vedere? Şi apoi, ce credeţi că...nu ştiu, poate dimpotrivă, are foarte mult potenţial?

Doina Petrescu: Oricum, cred că ştiu prea puţin Bucureştiul acum ca să pot să-l evaluez, nu mai am o relaţie informată cu Bucureştiul, nu mai cunosc foarte multă lume şi foarte multe iniţiative care au loc aici, ca să mă pot pronunţa în legătură cu ceea ce lipseşte. Ceea ce cred că ar fi potenţialul Bucureştiului este faptul că e un oraş care nu e terminat, e în proces de facere şi încă sunt multe negocieri de făcut, încă sunt spaţii, domenii de descoperit, de ocupat, inclusiv partea de participare, inclusiv aspectele ecologice - un domeniu care e subdezvoltat în Bucureşti.Conştiinţa ecologică şi cetăţenească se fac încet-încet. Cunoscându-vă pe voi astăzi,după toată experienţa din zilele acestea, mă bucură şi-mi dă încredere faptul că există un potenţial uman care să ducă mai departe sau care să acopere golul ăsta!

Miruna Tîrcă: Cum ai descrie relaţia cu autorităţile administrative din Paris?

Doina Petrescu: În primul proiect am avut o relaţie conflictuală cu primăriile, deci ne-am poziţionat în  conflict, de la bun început, fără să încercăm să negociem altfel. Am ştiut că, pentru a afirma un fel de drept la oraş va trebui să-l marcăm printr-o atitudine care să atragă atenţia primăriei, pentru că primăria ne-a tratat ca pe nişte squatt-eri sau ca pe un proiect cu care ea ar fi fost obişnuită, fără să înţeleagă specificitatea proiectului nostru, în acest caz un proiect mobil care se putea muta în momentul în care clădirea pe care o ocupam ilegal nu mai era...cum se zice, disponibilă. Şi practic, asta a fost prima relaţie sau primul tip de relaţie cu primăria.

În al doilea proiect, am avut o relaţie de colaborare cu primăra de sector din Paris, prin intermediul unei agenţii de dezvoltare locală, şi a decurs bine. Şi în al treilea proiect, în mod strategic, am ales să fim parteneri cu primăria, dar un parteneriat în care primăria nu are rolul esenţial şi mi s-a părut important să iniţiem un fel de partenierat civic-public, în aşa fel încat să dăm ocazia şi primăriei să înveţe să joace un alt rol, asta în cadrul unui proiect european. Şi totul s-a petrecut mai mult sau mai puţin bine pentru că, în momentul în care primăria s-a schimbat la ultimele alegeri, practic, toată echipa cu care lucram, a dispărut complet într-o lună şi n-am mai avut interolcutori, iar noua echipă ne-a tratat ca pe aliaţii fostei echipe. Fără să aibă absolut nici un fel de evaluare a proiectului, ne-a pus la colț. Norocul nostru a fost că e un proiect european, în care primăria are un contract cu Uniunea Europeană şi asta este plasa noastră de siguranţă, într-o anume măsură, pentru că Europa e de fapt foarte birocratică, deci nu e tocmai un partener, nu are suflet! Scopul ei este să verifice cifrele, nu înţelege politica de la baza proiectului.    

Miruna Tîrcă: Au existat situaţii de discriminare etnică în grupurile cu care lucraţi voi? Cum aţi gestionat astfel de probleme, dacă au existat?

Doina Petrescu: Da. Aş zice că, într-un fel, nu am abordat în mod specific problemele astea. Au apărut inerent datorită faptului că proiectele noastre au fost deschise oricui, au fost proiecte civice, orice locuitor al cartierului respectiv putea să vină în proiect, iar ei s-au autoselecţionat prin interesul pe care l-au avut apoi. Primul proiect era într-un fel de zonă postindustrială, un cartier în transformare, acum e unul dintre cartierele care se dezvoltă în Paris, fondul funciar a fost accesibil. Deci în acest cartier, primii locuitori care au venit au fost copiii de origine africană care stăteau pe stradă. Când am deschis porţile, ei au intrat primii şi a trebuit să lucrăm cu ei şi practic primul conflict care s-a ivit în proiect a fost conflictul între alţi utilizatori ai spaţiului, în speţă francezi, care veneau însoțiti de părinți şi copiii africani care veneau fără părinţi, din motive absolut uşor de înţeles pentru că, în general, tatăl lucrează toată ziua, iar mamele stau acasă şi au grijă de alţi copii. Sunt familii foarte numeroase, iar aceşti copii au grijă unii de alţii.

Practic, am hotărât să împăcăm cele două părţi. Mă rog, copiii nu se formulaseră ca parte, dar alţi părinţi, alţi locuitori şi-au pus problema de ce ei trebuie să aibă grijă de copiii altora şi i-am pus pe fraţii mai mari sau surorile mai mari să joace acest rol de părinte pentru că de fapt îl joacă în viaţa de zi cu zi. I-am făcut responsabili, într-un fel. Copiii n-aveau voie să vină în spaţiu decât însoţiţi de sora/fratele care are grijă de ei.Mi s-a părut foarte important să-i tratăm ca pe nişte cetăţeni cu drept egal. Chiar mi s-a părut foarte important să creăm acest precedent în memoria lor, să-şi amintească că este posibil ca un astfel de spaţiu să existe, că pot fi trataţi cu încredere. Am rămas întodeauna cu principiul ăsta, că trebuie să acorzi încredere de la început şi că pentru foarte mulţi, ăsta e un gest important. O să-şi amintească probabil de el.

Miruna Tîrcă: Cum ai explica unui public neavizat termenul de ”arhitectură politică şi poetică”, aşa cum vă descrieţi pe site?

Doina Petrescu: Într-un fel, asta cu politica poetică vine din background-ul meu feminist. Am scris o carte despre feminism : Altering Practices: Feminist Politics and Poetics of Space  şi despre faptul că acest tip de politică pe care-o facem prin proiectele astea e şi poetică. Deci nu o politică făcută ca politica de partid în care sunt interese, se calculează, sunt strategii ca să ajungi acolo, ca să iei puterea, ca să faci nu ştiu ce. Ceea ce facem noi e o altfel de politică, o politica a vieţii, o politică cu scopul de a te face să trăieşti mai bine împreună. Şi politica asta are o frumuseţe aparte.

Practic, am avut de multe ori senzaţia de euforie în această comunitate eterogenă care se creează în jurul proiectelor noastre, nu în toate momentele, dar în anumite momente, un fel de euforie care derivă din umanitate, pe care am împărtăşit-o şi cu ceilalţi şi care are o frumuseţe unică. Faptul de a te simţi vecin împreună cu alţi vecini, pe care altfel nu i-ai fi întâlnit niciodată, care nu sunt de aceaşi poziţie socială, culturală ca tine,  cu care totuşi ai sa-ţi spui multe lucruri – aici e poezia politică.

Miruna Tîrcă: Ce şanse reale consideri că are urbanismul tactic de a se impune în faţa aşa-numitului urbanism top-down şi de a produce o adevărată schimbare de paradigmă?

Doina Petrescu: A fost întotdeaua un fond de rezistenţă la ce am putea numi mainstream, la arhitectura oficială sau urbanismul oficial. În condiţiile actuale, cred că avem un context de criză economică, socială, environmentală care favorizează, aş zice, alternativele şi vom simţi din plin, prin propria noastră evoluţie. În anii 2000, când eram la început, eram recunoscuți în mediul de artă. Spre exemplu, pe vreme aceea era foarte normal să fim invitaţi de instituţii artistice, pentru că erau singurele care vedeau un interes în proiectul nostru, acum suntem efectiv mainstream, deci avem recunoaştere la nivelul profesiei, suntem citaţi chiar şi de către politicieni. Unele dintre proiectele noastre au fost good practices pentru proiecte de lege. Primarul Parisului, când şi-a scris programul înainte de alegeri, a făcut referinţă la practica noastră ca ceva pe care vrea să-l promoveze în politica ei. Pentru noi e important!

Bineînţeles că poate ceea ce înţeleg aceste instanţe de putere e poate diferit de ceea ce facem, dar există un fel de acceptare şi de valorizare a ideilor pe care noi le propunem prin practica asta alternativă, e un simptom, o schimbare de epocă poate. Noi simţim, în mod sincer, un fel de urgenţă de a produce modele. Producem deja unul, dar sunt mulţi alţii care produc și alte modele de schimbare. Mi se pare că ţinta ar fi să fie cât mai mulţi care să adopte un nou mod de viaţă, altă modalitate de a se raporta la ceilalţi prin muncă, prin felul de a locui, prin felul de a trăi la nivel de zi cu zi.  
  

în timpul conferinței ”Cartier de București”

Miruna Tîrcă: Cum arată un oraş ideal pentru tine?

Doina Petrescu: Un oraş ideal cred că este acela în care poţi să ai proiecte împreună cu oameni care nu sunt la fel ca tine.

Miruna Tîrcă: Ce sfat ai da organizaţiilor şi grupurilor din Bucureşti cât şi din alte oraşe ale României, organizaţii care încearcă să deruleze proiecte participative în comunitate şi care se află într-o fază incipientă, după cum prea bine ştim?  

Doina Petrescu: Să don’t give up într-un fel, să nu se lase bătuţi, şi într-un fel, să se gândească, aşa cum mă gândesc şi eu, de altfel, în momentele dificile, că altă alternativă nu există!

Detalii despre Atelierul de arhitectură autogestionată, despre proiectul ”R-urban” și despre proiectul ”Spații Urbane în Acțiune”, care a găzduit venirea Doinei Petrescu la București, pot fi găsite consultând următoarele linkuri:

http://www.urbantactics.org/ 
www.R-urban.net
www.spatii-urbane.ro

Interviu transcris de Andrei Alb