Salut. Începând din mai 2017 postez pe noul meu site www.kindertrips.com. Nu voi mai utiliza acest blog.
Mă puteți citi acolo!
duminică, 27 august 2017
marți, 20 decembrie 2016
Părinteala - jurnal al ieșitului în oraș
Făceam ieri sinteza zilei: de când nu am mai ieșit la un party sau la un concert. Pai ultimele concerte la care am mers au fost la Bucharest Green Sounds, la final de august (o ediție cam foarte obosita). Ultima data (si prima postmaternitate) am fost intr-un club acum foarte multe luni, la un drum n bass. Asa ca in weekendul asta am zis ca orice ar fi, valea pe afara, looking for a Saturday night fever - ultima șansa pe 2016. Am lăsat copilul in duioasa companie paternă si am întins-o.
Am avut pe lista 2 variante: Indica Dub organizat de Kaya Foundation la Club Fabrica si concert Baba Commandant la Kran. A câștigat Indica Dub, data fiind apropierea de casa, desi mi-as fi dorit foarte mult sa ajung si la concert, fiind o veche fana a muzicii africane, pe care o prinzi prin Bucuresti de la rar spre deloc.
Speram cumva sa pot ajunge la ambele dar nu s-a legat, nici nu aveam energie de alergat dintr-o parte in alta. La Fabrica, prima ora cu Indica Dub a fost pe alocuri cam monotona, dar apoi omul si-a intrat bine in film, la fel si publicul, iar vibrația colectivă s-a ridicat.
Întotdeauna am perceput ca pe o mare bucurie & onoare sa poti vedea/asculta live la tine in oras artiști care vin din cu totul alte culturi muzicale si spatii. Deci big up pentru organizatori! Iar pentru mine sfera afro si cea jamaicana, cu toate derivatele lor, au fost si ramân super speciale. Neverending love!💛🎵💚🌀
O scurta paralela, chiar daca nu am ajuns la Baba Commandant: scriind aceste rânduri îmi aduc aminte cu maxima plăcere (dar si cu nostalgie, pentru ca nu am mai ajuns de multi ani) de locul unde am luat contact prima data cu muzica africana live: festivalul de world music organizat anual in Sines, Portugalia. Am mers câțiva ani la rând, in perioada 2005-2009. Privind retrospectiv, îmi dau seama ca festivalul asta ținut pe malul oceanului (just pure bliss for me💗) a fost una dintre cele mai tari chestii din viața mea, un generator puternic de super momente, amintiri, timp de calitate si cultura muzicală. Nu stiu cat de mult a crescut in ultimii ani sau daca s-a schimbat atmosfera, dar perioada in care l-am frecvent alături de amicii din acei ani a fost pur si simplu magica. Oricum, îmi doresc mult sa ajungem acolo si cu Noria.
In rest, pe la Fabrica, m-am întâlnit cu A, mama unui băiețel de 3 ani, care îmi povestea entuziasmata ca in sfârșit băiețelul a ajuns in acel moment al vieții in care doarme toata noaptea iar ea poate sa iasă liniștita, finally, fara sa mai frece telefonul din 5 in 5 minute. "Acum poate îți vine ideea sa mai faci altul, numero due, si o iei de la capăt", glumesc eu. "Aaa nuu, e foarte ok asa :))", zice ea. "Foarte ok asa și la mine :))", zic eu.
Deci cool, mai am de așteptat încă un an, ca sa nu mai frec îngrijorată telefonul din 5 in 5 minute :))
Cine zice ca părinții nu au nevoie de distracție? Au, ca de aer...
Va urma.
#parinti
Sines, Portugalia
Sines, scena mare din castel - Sines World Music Festival
Campingul din Sines
Festival vibes, Sines
Am avut pe lista 2 variante: Indica Dub organizat de Kaya Foundation la Club Fabrica si concert Baba Commandant la Kran. A câștigat Indica Dub, data fiind apropierea de casa, desi mi-as fi dorit foarte mult sa ajung si la concert, fiind o veche fana a muzicii africane, pe care o prinzi prin Bucuresti de la rar spre deloc.
Speram cumva sa pot ajunge la ambele dar nu s-a legat, nici nu aveam energie de alergat dintr-o parte in alta. La Fabrica, prima ora cu Indica Dub a fost pe alocuri cam monotona, dar apoi omul si-a intrat bine in film, la fel si publicul, iar vibrația colectivă s-a ridicat.
Întotdeauna am perceput ca pe o mare bucurie & onoare sa poti vedea/asculta live la tine in oras artiști care vin din cu totul alte culturi muzicale si spatii. Deci big up pentru organizatori! Iar pentru mine sfera afro si cea jamaicana, cu toate derivatele lor, au fost si ramân super speciale. Neverending love!💛🎵💚🌀
O scurta paralela, chiar daca nu am ajuns la Baba Commandant: scriind aceste rânduri îmi aduc aminte cu maxima plăcere (dar si cu nostalgie, pentru ca nu am mai ajuns de multi ani) de locul unde am luat contact prima data cu muzica africana live: festivalul de world music organizat anual in Sines, Portugalia. Am mers câțiva ani la rând, in perioada 2005-2009. Privind retrospectiv, îmi dau seama ca festivalul asta ținut pe malul oceanului (just pure bliss for me💗) a fost una dintre cele mai tari chestii din viața mea, un generator puternic de super momente, amintiri, timp de calitate si cultura muzicală. Nu stiu cat de mult a crescut in ultimii ani sau daca s-a schimbat atmosfera, dar perioada in care l-am frecvent alături de amicii din acei ani a fost pur si simplu magica. Oricum, îmi doresc mult sa ajungem acolo si cu Noria.
In rest, pe la Fabrica, m-am întâlnit cu A, mama unui băiețel de 3 ani, care îmi povestea entuziasmata ca in sfârșit băiețelul a ajuns in acel moment al vieții in care doarme toata noaptea iar ea poate sa iasă liniștita, finally, fara sa mai frece telefonul din 5 in 5 minute. "Acum poate îți vine ideea sa mai faci altul, numero due, si o iei de la capăt", glumesc eu. "Aaa nuu, e foarte ok asa :))", zice ea. "Foarte ok asa și la mine :))", zic eu.
Deci cool, mai am de așteptat încă un an, ca sa nu mai frec îngrijorată telefonul din 5 in 5 minute :))
Cine zice ca părinții nu au nevoie de distracție? Au, ca de aer...
Va urma.
#parinti
marți, 15 noiembrie 2016
Calatorii de septembrie - mini-jurnal
Kinder Trips, jurnal de septembrie: am inceput toamna printr-o incursiune de cateva zile in Bulgaria, in Kavarna, punct din care am explorat si alte locuri, cum ar fi golful Bolata, farul & plaja din Shabla, crescatoria de midii de la Dalboka. Sper sa gasesc timp pentru un articol despre toate aceste locuri, plus altele pe care le-am mai vazut prin Bulgaria.
In drumul inapoi spre tara ne-am oprit o zi intreaga in Krapetz, unde am fi vrut sa mai ramanem 1-2 nopti, dar din pacate nu am gasit nici o camera libera in tot satul! Nu ne-am fi imaginat asa ceva (Krapetz parca era satucul ala mic si anonim, in care merg doar cunoscatorii, right?), drept pentru care nu aveam nici cortul la noi, dar asa a fost sa fie. Astfel, am petrecut o zi intrega pe plaja generoasa si calma din Krapetz, dupa care am ridicat ancora si seara am pornit direct spre Bucuresti.
Am crezut ca aceasta a fost ultima iesire la mare pe anul acesta, ne si luasem ramas bun de la ea, dar nu a fost sa fie asa :) Zilele au fost neobisnuit de calde in prima parte a lunii septembrie iar marea ne tot chema inapoi. Drept pentru care am mai facut o tura in locul de suflet dar pe care l-am evitat toata vara: 2 Mai.
Aici s-au intamplat cateva lucruri minunate: in primul rand, apa era extraordinar de calda pentru aceasta perioada iar plaja emana liniste si pace, cum rar prinzi prin 2 Mai; apoi Noria, fetita noastra, jucandu-se la malul marii, a gasit o sticluta cu un mesaj scris in rusa: "ca sa nu fie mai rau, trebuie sa-i iubesti pe toti"; si o alta chestie – au venit lebede albe la malul marii, care au stat indelung si au interactionat cu cei prezenti. Asadar, acesta a fost adevaratul „goodbye” de la mare. Speram sa ne revedem pe meleaguri asiatice, la inceputul anului 2017.
Urmeaza o excursie de cateva zile la Brasov, cu treaba, dupa care in octombrie vom merge toti trei in Berlin, pentru o saptamana, unde vom vizita niste prieteni. Avem ceva emotii, pentru ca va fi primul zbor al Noriei.
Kindertrips va doreste o toamna frumoasa, cu cat mai multe calatorii. Always travel!
In drumul inapoi spre tara ne-am oprit o zi intreaga in Krapetz, unde am fi vrut sa mai ramanem 1-2 nopti, dar din pacate nu am gasit nici o camera libera in tot satul! Nu ne-am fi imaginat asa ceva (Krapetz parca era satucul ala mic si anonim, in care merg doar cunoscatorii, right?), drept pentru care nu aveam nici cortul la noi, dar asa a fost sa fie. Astfel, am petrecut o zi intrega pe plaja generoasa si calma din Krapetz, dupa care am ridicat ancora si seara am pornit direct spre Bucuresti.
Am crezut ca aceasta a fost ultima iesire la mare pe anul acesta, ne si luasem ramas bun de la ea, dar nu a fost sa fie asa :) Zilele au fost neobisnuit de calde in prima parte a lunii septembrie iar marea ne tot chema inapoi. Drept pentru care am mai facut o tura in locul de suflet dar pe care l-am evitat toata vara: 2 Mai.
Aici s-au intamplat cateva lucruri minunate: in primul rand, apa era extraordinar de calda pentru aceasta perioada iar plaja emana liniste si pace, cum rar prinzi prin 2 Mai; apoi Noria, fetita noastra, jucandu-se la malul marii, a gasit o sticluta cu un mesaj scris in rusa: "ca sa nu fie mai rau, trebuie sa-i iubesti pe toti"; si o alta chestie – au venit lebede albe la malul marii, care au stat indelung si au interactionat cu cei prezenti. Asadar, acesta a fost adevaratul „goodbye” de la mare. Speram sa ne revedem pe meleaguri asiatice, la inceputul anului 2017.
Urmeaza o excursie de cateva zile la Brasov, cu treaba, dupa care in octombrie vom merge toti trei in Berlin, pentru o saptamana, unde vom vizita niste prieteni. Avem ceva emotii, pentru ca va fi primul zbor al Noriei.
Kindertrips va doreste o toamna frumoasa, cu cat mai multe calatorii. Always travel!
Despre urbanismul "grassroots"
Acest articol pune punctul pe i într-o chestiune care mă frământă demult: ce șanse are urbanismul de tip ”pop up”, ”de jos în sus”, ”grassroots” sau numit metoforic ”acupunctură urbană” să schimbe cu adevărat actuala paradigmă, să genereze o mișcare socială inclusivă, capabilă să acționeze asupra felului în care relaționăm cu orașele și producem spațiul urban.
Ei bine, articolul ăsta zice pe șleau: n-are nici o șansă, atâta timp cât cei care inițiază abordări alternative ale spațiilor urbane nu se unesc și nu reușesc să formeze o mișcare puternică și atenție, politică! În lipsa unei astfel de mișcări, toate intervențiile urbane rămân cazuri relativ izolate, care acționează doar local și schimbă în bine lucrurile pentru un număr mic de oameni – oricât ar fi ele de reușite, inovative și cu potențial de replicare.
Da, astfel de proiecte pot să propună, să testeze, să structureze și să consolideze diverse instrumente de lucru în/cu spațiul urban & diversele comunități care îl populează, dar sunt mari șanse ca foarte puține persoane să preia și să utilizeze în mod activ astfel de instrumente. Dacă vrem ca practicile alternative urbane să ajungă la cetățeanul obișnuit, care să le pună în aplicare în mod concret, este nevoie de foarte multă muncă de organizare comunitară, ori aici se cam rupe filmul de multe ori, pentru că puțină lume e dispusă să se bage în treaba asta. De ce? Pentru că organizarea comunitară, o chestie super tare de altfel, poate fi în același timp un proces dificil și istovitor. Este mult mai lejeră poziția de inovator care pilotează și experimentează/testează practici de intervenție în mediul urban, propunându-le apoi altora pentru multiplicare. Doar că de cele mai multe ori, tind să cred că, pur și simplu, ele nu se multiplică, așa, de la sine și neîmpinse de la spate.
Pe de altă parte, grupurile de inițiativă civică auto-organizate (adică acele grupuri care chiar fac organizare comunitară) se construiesc adeseori (dar nu exclusiv) în jurul unor probleme urgent de rezolvat – cu alte cuvinte, oamenii se activează mai ales atunci când ceva le amenință în mod indirect (sau chiar direct) ograda extinsă (casă, stradă, cartier etc), dar nu se activează neapărat pentru a preveni eventuale probleme, pentru a utiliza instrumente de activare urbană anterior testate de alții, pentru a-și face, pur și simplu, orașul un mediu mai plăcut sau pentru a căpăta putere de decizie, adică putere politică.
În afară de aspectele menționate mai sus, mai este încă un lucru – după mine ingredientul cel mai important care împiedică coagularea unor forțe care să aibă ceva de spus în ceea ce privește modelarea spațiului urban în peisajul local din România: faptul că actorii preocupați de urbanismul participativ (mă refer aici la ONGuri și diverși experți, nu la grupurile civice) sunt mai degrabă focusați pe propria afirmare și recunoaștere publică, pe evidențierea propriilor metode de lucru și doar adiacent pe clădirea și mai ales MENȚINEREA unor punți de legătură cu alți actori. Așadar, toate inițiativele rămân cumva individuale, în cele din urmă, fără prea multă putere de a genera și consolida o nouă paradigmă, care să reușească să producă schimbare la nivel politic sau de politici publice.
Stefan Ghenciulescu rezuma treaba asta într-un articol mai vechi: ”Deci ești într-o permanentă luptă. Uneori eliberezi strada ca să ți-o fure altcineva. Fără nivelul macro, nu stai decât să faci chestii mici, funky, dar care nu au niciun viitor. Dacă rămâi doar la nivel macro, instituțional, nu faci de fapt nimic, pentru că nu ajungi să faci lucrurile concrete, să testezi. Asta e o problemă generală pe scena culturală românească, pentru că încă nu-i nimic care să lege planurile și să garanteze cât de cât un viitor pentru toate chestiile astea mici.”
(http://www.scena9.ro/article/cum-deschidem-bucurestiul)
Visăm la rețele de interese comune în domeniul urban, ai căror membrii să acționeze atât individul cât și colectiv, dar mai ales complementar, însă în realitate ne vine greu să ne asumăm până la capăt responsabilități, să lucrăm unii cu alții sau pur și simplu să înțelegem mecanismul lucrului împreună, al felului în care se împart responsabilitățile, al faptului că fiecare rol dintr-o echipă contează și că, în proiecte, toate lucrurile, activitățile și rolurile sunt la fel de importante. E și normal, având în vedere că în școala românească exercițiul lucrului în echipă e o specie rară sau chiar dispărută din capul locului, la fel ca și aprecierea meritelor celorlalți.
Colac peste pupăză, vine și competiția pentru finanțări și granturi, acaparată, așa cum îmi zicea cineva mai demult, de logica individualistă și competitivă a pieței. Astfel încât activează fiecare pe pielea lui, încercând să atragă propriile granturi și simțind din plin greutatea gestionării multiplelor roluri care îi revin, sau, cel mult, în cadrul unor gășculițe care reușesc cumva să împartă diverse resurse.
Concluzia: perpetuăm în cadrul așa zisei societăți civile aceleași stereotipuri din restul societății, pe care am vrea să le vedem schimbate. Ne dorim să vedem în jur mai multă solidaritate, dar ahh ce greu e să manifești tu însuți solidaritate, sub diverse forme, în diverse contexte sociale, în cadrul propriei bresle sau față de alte realități urbane, ca să re-ajung de unde am pornit.
Cu toate acestea, îmi păstrez încă speranța că suntem pe drumul cel bun, că fiecare are lecțiile lui de învățat, experiențe prin care trebuie să treacă pentru a dobândi o perspectivă mai largă și mai generoasă asupra felului în care funcționează lumea (împreună) și în care se produce transformarea (anevoioasă) socială. Și că toate inițiativele răzlețe de intervenții în spațiul urban reprezintă etape în procesul complex de generare și consolidare a unei noi paradigme, care să chestioneze felul în care ne producem orașele, care să aducă un suflu nou, compus din acțiune și inspirație, deopotrivă, și care să capete, la un moment dat, puterea bulgărelui de zăpăda care se rostogolește într-o avalanșă.
Ei bine, articolul ăsta zice pe șleau: n-are nici o șansă, atâta timp cât cei care inițiază abordări alternative ale spațiilor urbane nu se unesc și nu reușesc să formeze o mișcare puternică și atenție, politică! În lipsa unei astfel de mișcări, toate intervențiile urbane rămân cazuri relativ izolate, care acționează doar local și schimbă în bine lucrurile pentru un număr mic de oameni – oricât ar fi ele de reușite, inovative și cu potențial de replicare.
Da, astfel de proiecte pot să propună, să testeze, să structureze și să consolideze diverse instrumente de lucru în/cu spațiul urban & diversele comunități care îl populează, dar sunt mari șanse ca foarte puține persoane să preia și să utilizeze în mod activ astfel de instrumente. Dacă vrem ca practicile alternative urbane să ajungă la cetățeanul obișnuit, care să le pună în aplicare în mod concret, este nevoie de foarte multă muncă de organizare comunitară, ori aici se cam rupe filmul de multe ori, pentru că puțină lume e dispusă să se bage în treaba asta. De ce? Pentru că organizarea comunitară, o chestie super tare de altfel, poate fi în același timp un proces dificil și istovitor. Este mult mai lejeră poziția de inovator care pilotează și experimentează/testează practici de intervenție în mediul urban, propunându-le apoi altora pentru multiplicare. Doar că de cele mai multe ori, tind să cred că, pur și simplu, ele nu se multiplică, așa, de la sine și neîmpinse de la spate.
Pe de altă parte, grupurile de inițiativă civică auto-organizate (adică acele grupuri care chiar fac organizare comunitară) se construiesc adeseori (dar nu exclusiv) în jurul unor probleme urgent de rezolvat – cu alte cuvinte, oamenii se activează mai ales atunci când ceva le amenință în mod indirect (sau chiar direct) ograda extinsă (casă, stradă, cartier etc), dar nu se activează neapărat pentru a preveni eventuale probleme, pentru a utiliza instrumente de activare urbană anterior testate de alții, pentru a-și face, pur și simplu, orașul un mediu mai plăcut sau pentru a căpăta putere de decizie, adică putere politică.
În afară de aspectele menționate mai sus, mai este încă un lucru – după mine ingredientul cel mai important care împiedică coagularea unor forțe care să aibă ceva de spus în ceea ce privește modelarea spațiului urban în peisajul local din România: faptul că actorii preocupați de urbanismul participativ (mă refer aici la ONGuri și diverși experți, nu la grupurile civice) sunt mai degrabă focusați pe propria afirmare și recunoaștere publică, pe evidențierea propriilor metode de lucru și doar adiacent pe clădirea și mai ales MENȚINEREA unor punți de legătură cu alți actori. Așadar, toate inițiativele rămân cumva individuale, în cele din urmă, fără prea multă putere de a genera și consolida o nouă paradigmă, care să reușească să producă schimbare la nivel politic sau de politici publice.
Stefan Ghenciulescu rezuma treaba asta într-un articol mai vechi: ”Deci ești într-o permanentă luptă. Uneori eliberezi strada ca să ți-o fure altcineva. Fără nivelul macro, nu stai decât să faci chestii mici, funky, dar care nu au niciun viitor. Dacă rămâi doar la nivel macro, instituțional, nu faci de fapt nimic, pentru că nu ajungi să faci lucrurile concrete, să testezi. Asta e o problemă generală pe scena culturală românească, pentru că încă nu-i nimic care să lege planurile și să garanteze cât de cât un viitor pentru toate chestiile astea mici.”
(http://www.scena9.ro/article/cum-deschidem-bucurestiul)
Visăm la rețele de interese comune în domeniul urban, ai căror membrii să acționeze atât individul cât și colectiv, dar mai ales complementar, însă în realitate ne vine greu să ne asumăm până la capăt responsabilități, să lucrăm unii cu alții sau pur și simplu să înțelegem mecanismul lucrului împreună, al felului în care se împart responsabilitățile, al faptului că fiecare rol dintr-o echipă contează și că, în proiecte, toate lucrurile, activitățile și rolurile sunt la fel de importante. E și normal, având în vedere că în școala românească exercițiul lucrului în echipă e o specie rară sau chiar dispărută din capul locului, la fel ca și aprecierea meritelor celorlalți.
Colac peste pupăză, vine și competiția pentru finanțări și granturi, acaparată, așa cum îmi zicea cineva mai demult, de logica individualistă și competitivă a pieței. Astfel încât activează fiecare pe pielea lui, încercând să atragă propriile granturi și simțind din plin greutatea gestionării multiplelor roluri care îi revin, sau, cel mult, în cadrul unor gășculițe care reușesc cumva să împartă diverse resurse.
Concluzia: perpetuăm în cadrul așa zisei societăți civile aceleași stereotipuri din restul societății, pe care am vrea să le vedem schimbate. Ne dorim să vedem în jur mai multă solidaritate, dar ahh ce greu e să manifești tu însuți solidaritate, sub diverse forme, în diverse contexte sociale, în cadrul propriei bresle sau față de alte realități urbane, ca să re-ajung de unde am pornit.
Cu toate acestea, îmi păstrez încă speranța că suntem pe drumul cel bun, că fiecare are lecțiile lui de învățat, experiențe prin care trebuie să treacă pentru a dobândi o perspectivă mai largă și mai generoasă asupra felului în care funcționează lumea (împreună) și în care se produce transformarea (anevoioasă) socială. Și că toate inițiativele răzlețe de intervenții în spațiul urban reprezintă etape în procesul complex de generare și consolidare a unei noi paradigme, care să chestioneze felul în care ne producem orașele, care să aducă un suflu nou, compus din acțiune și inspirație, deopotrivă, și care să capete, la un moment dat, puterea bulgărelui de zăpăda care se rostogolește într-o avalanșă.
Despre somnul intrerupt al mamelor si nu numai
Am de ceva timp in cap postarea asta, mai ales dupa niste discuții in contradictoriu prin Berlin, in urma cărora mi-am clarificat mai bine ceea ce am de spus.
Datorită faptului ca am ales sa o alăptez pe Noria minim 2 ani (pana la adânci batrâneți, cum se hăhăie fără rost unii), am ajuns sa experimentez de voie si de nevoie somnul polifazic.
Ce presupune somnul asta polifazic: nu mai dormi încontinuu timp de 7-9 ore, asa cum se procedează in mod obișnuit, ci dormi intrerupt, in reprize, cu pauze mai lungi sau mai scurte. La început chestia asta te epuizează complet, dar dupa un timp reusesti sa sari peste primele faze light ale somnului si sa intri direct in faza REM (faza cu adevărat odihnitoare a somnului). Cand atingi punctul asta, chiar daca ai un somn intrerupt, ajungi totuși sa te odihnești si sa funcționezi in orele in care ești treaz, uneori la o capacitate superioară fata de cum erai inainte.
Vineri pe 28 octombrie s-au împlinit 20 de luni de cand nu am mai dormit o noapte legată. Pot spune ca, pentru mine, cel mai mare șoc al maternității a fost deprivarea de somn, pe care am resimțit-o puternic in primele luni si pentru care nimic nu m-a pregătit inainte.
Auzeam poveștile cu "nu o sa mai dormi la fel", "copilul nu o sa va dea voie sa dormiți", dar nu îmi puteam imagina ce înseamnă, din punct de vedere psihic si fizic. Eram o persoana care nu prea mai funcționa daca nu avea parte de un somn bun si neîntrerupt, ba chiar lipsa somnului ma făcea arțăgoasa si ursuză. Cu atât mai mare a fost șocul de la începutul părintelii. Peste faza cu acceptat si internalizat faptul ca ni s-a schimbat viața radical si ca urma sa avem un "job" 24 din 24, fără prea mult loc pentru libertăți personale, am trecut relativ repede si am început sa învățam sa crestem impreuna cu noua ființa. Dar peste faza cu deprivarea de somn nu am reușit sa trec chiar asa ușor, a durat luni întregi...
20 de luni mai târziu, pot spune ca am dezvoltat diverse mecanisme prin care gestionez in mod mulțumitor situația (ceva ce mi s-ar fi părut inimaginabil inainte de Noria), unul din ele fiind odihna profunda in reprizele scurte de somn. Nu iese întotdeauna, dar de cele mai multe ori da. Mi-o dau cu REM, cum ar veni :)).
Iar starea din timpul orelor de trezie este un soi de zombie-hood, dar, culmea, caracterizat de claritate mentală, care îți permite sa te aduni rapid si sa derulezi fara mult efort diverse procese prin creier.
Se vehiculează ideea ca alde Tesla sau Leonardo da Vinci, si alții, erau practicanți ai somnului polifazic. Or fi știind ei ce știau, daca alegeau benevol sa se pună in astfel de situații. La fel si strămoșii noștri, presupun, care dormeau tot in ture.
Deci iată ca pana la urma se poate coabita si cu ceva atât de înfricoșător si profund inconfortabil precum deprivarea de somn (folosită inclusiv ca metoda de tortura, ca sa știm mai clar despre ce vorbim), ba chiar poți sa transformi toata treaba intr-un fel de avantaj, ajungand sa ai mai mult timp la dispoziție si sa procesezi mai rapid diversele informații.
Nu înseamnă ca nu sunt deloc obosita sau ca nu am am din cand in cand momente de epuizare (cel puțin la început a fost crâncen), dar nah, per ansamblu am învățat sa funcționez (si) asa.
Așadar, atunci cand o sa ma mai auziți spunând ca nu am mai dormit legat de nush cat timp pentru ca o alăptez pe Noria, nu, nu e ceva atât de naspa, si nu, nu sunt stresată sau terminata cum se grăbesc unii sa tragă concluzia si nu, nu ar trebui sa renunț la alăptat asa cum mi se tot vehiculează, adică la robinetul de beta-endorfine al copilului, pe care pur si simplu nu pot sa i-l tai, sperand ca-mi va fi mie mai bine - bine este intr-o mare măsura, oricum, si nu frate, nu pot sa-i iau copilului endorfina de la gura, pentru ca nu pot.
It's just a fact. Pe care-l povestesc lejer asa, oricui, pentru ca asta e realitatea mea de acum, iar ultimul lucru pe care vrei sa-l auzi sunt sfaturile de genul "da de ce nu renunți, daca e asa hardcore pentru tine?". E un hardcore îmblânzit, cu care am învățat sa trăiesc, la fel ca atâtea alte mame.
Poate nu e un subiect obișnuit si lejer de conversatie, sau ușor de explicat, asa cum in general provocările parentingului ramân subiecte destul de tabu (mai ales pentru mame), pentru ca nu-i asa, ce poate fi mai minunat pentru o femeie decât sa devină mama, adică o femeie împlinita, care pluteste pe norișorii roz & pufoși ai maternității (puff, puff, puff ☁️☁️☁️), unde totul e (mai mult decât) perfect, nu e loc de greutăți, plangaciuni si reflecții oneste asupra intregii palete de sentimente & experiențe venite la pachet odată cu aceasta aventura. Sigur, or fi unele cazuri in care se întâmpla sa fie totul lapte si miere, deși peste 90% din mamele cu care am mai discutat au semnalat diverse greutăți întâmpinate, adeseori aceleași.
Sincer, m-ar fi ajutat mult sa aud despre toate fatetele maternitatii inainte de naștere, dincolo de banalul si inexpresivul "e greu, da e si frumos". Analizate si din punct de vedere al societății contemporane, care contribuie din plin la insingurarea si deprimarea tinerilor părinți, calcand in picioare vechiul "it takes a whole village to raise a child", cu atât mai bine. Nu zic acum ca tot ce a fost cândva demult era perfect si ca ar trebui sa "ne întoarcem la valorile strămoșești", gen, (not my kind of theory), dar hai sa fim onesti si sa vedem cu ochiul limpede in ce fel de societate am ajuns sa trăim, ce valori individualiste se cultiva si ce înseamnă de fapt sa cresti un copil in ziua de azi, cum toate recomandările mainstream te sfătuiesc, practic, sa scapi cat mai rapid de el: sa il întarci repede repede ca sa revii in câmpul muncii, nu cumva sa stea producția pe loc, sa il umfli cu lapte praf, ca deh, industria laptelui praf it's a big industry, si doar laptele praf e la fel de bun ca ăla matern (pai nu?), asa ca doar 6 luni de alăptat sunt suficiente, sa doarmă separat de părinți ca asa își formează, cica, autonomia, sa il instituționalizezi cat de curand si câte si mai câte etc
Toate astea in timp ce esti toata ziua pe cont propriu cu el, cel puțin in primii ani (noi de exemplu nu avem ajutor extern iar părinții nu ne locuiesc in Bucuresti), responsabil sa hrănești, sa îmbraci si sa educi un viitor cetățean integru, alergand non-stop dupa resurse financiare cu care sa il crești, intr-o lume din ce in ce mai demanding si mai precară.
Revenind la ce ziceam mai devreme, vizavi de norișorii luminosi ai maternității, eu am ales sa nu mai cultiv genul asta de omisiune si sa povestesc sincer, atunci cand o fac, despre toate, cu bune si rele.
Daca e "greu si frumos", hai sa explicam mai clar de ce.
Despre aceste lucruri si despre vrăjeala cu idealizarea primelor luni scrie si Raluca Loteanu aici.
Deci cam asta e..
Datorită faptului ca am ales sa o alăptez pe Noria minim 2 ani (pana la adânci batrâneți, cum se hăhăie fără rost unii), am ajuns sa experimentez de voie si de nevoie somnul polifazic.
Ce presupune somnul asta polifazic: nu mai dormi încontinuu timp de 7-9 ore, asa cum se procedează in mod obișnuit, ci dormi intrerupt, in reprize, cu pauze mai lungi sau mai scurte. La început chestia asta te epuizează complet, dar dupa un timp reusesti sa sari peste primele faze light ale somnului si sa intri direct in faza REM (faza cu adevărat odihnitoare a somnului). Cand atingi punctul asta, chiar daca ai un somn intrerupt, ajungi totuși sa te odihnești si sa funcționezi in orele in care ești treaz, uneori la o capacitate superioară fata de cum erai inainte.
Vineri pe 28 octombrie s-au împlinit 20 de luni de cand nu am mai dormit o noapte legată. Pot spune ca, pentru mine, cel mai mare șoc al maternității a fost deprivarea de somn, pe care am resimțit-o puternic in primele luni si pentru care nimic nu m-a pregătit inainte.
Auzeam poveștile cu "nu o sa mai dormi la fel", "copilul nu o sa va dea voie sa dormiți", dar nu îmi puteam imagina ce înseamnă, din punct de vedere psihic si fizic. Eram o persoana care nu prea mai funcționa daca nu avea parte de un somn bun si neîntrerupt, ba chiar lipsa somnului ma făcea arțăgoasa si ursuză. Cu atât mai mare a fost șocul de la începutul părintelii. Peste faza cu acceptat si internalizat faptul ca ni s-a schimbat viața radical si ca urma sa avem un "job" 24 din 24, fără prea mult loc pentru libertăți personale, am trecut relativ repede si am început sa învățam sa crestem impreuna cu noua ființa. Dar peste faza cu deprivarea de somn nu am reușit sa trec chiar asa ușor, a durat luni întregi...
20 de luni mai târziu, pot spune ca am dezvoltat diverse mecanisme prin care gestionez in mod mulțumitor situația (ceva ce mi s-ar fi părut inimaginabil inainte de Noria), unul din ele fiind odihna profunda in reprizele scurte de somn. Nu iese întotdeauna, dar de cele mai multe ori da. Mi-o dau cu REM, cum ar veni :)).
Iar starea din timpul orelor de trezie este un soi de zombie-hood, dar, culmea, caracterizat de claritate mentală, care îți permite sa te aduni rapid si sa derulezi fara mult efort diverse procese prin creier.
Se vehiculează ideea ca alde Tesla sau Leonardo da Vinci, si alții, erau practicanți ai somnului polifazic. Or fi știind ei ce știau, daca alegeau benevol sa se pună in astfel de situații. La fel si strămoșii noștri, presupun, care dormeau tot in ture.
Deci iată ca pana la urma se poate coabita si cu ceva atât de înfricoșător si profund inconfortabil precum deprivarea de somn (folosită inclusiv ca metoda de tortura, ca sa știm mai clar despre ce vorbim), ba chiar poți sa transformi toata treaba intr-un fel de avantaj, ajungand sa ai mai mult timp la dispoziție si sa procesezi mai rapid diversele informații.
Nu înseamnă ca nu sunt deloc obosita sau ca nu am am din cand in cand momente de epuizare (cel puțin la început a fost crâncen), dar nah, per ansamblu am învățat sa funcționez (si) asa.
Așadar, atunci cand o sa ma mai auziți spunând ca nu am mai dormit legat de nush cat timp pentru ca o alăptez pe Noria, nu, nu e ceva atât de naspa, si nu, nu sunt stresată sau terminata cum se grăbesc unii sa tragă concluzia si nu, nu ar trebui sa renunț la alăptat asa cum mi se tot vehiculează, adică la robinetul de beta-endorfine al copilului, pe care pur si simplu nu pot sa i-l tai, sperand ca-mi va fi mie mai bine - bine este intr-o mare măsura, oricum, si nu frate, nu pot sa-i iau copilului endorfina de la gura, pentru ca nu pot.
It's just a fact. Pe care-l povestesc lejer asa, oricui, pentru ca asta e realitatea mea de acum, iar ultimul lucru pe care vrei sa-l auzi sunt sfaturile de genul "da de ce nu renunți, daca e asa hardcore pentru tine?". E un hardcore îmblânzit, cu care am învățat sa trăiesc, la fel ca atâtea alte mame.
Poate nu e un subiect obișnuit si lejer de conversatie, sau ușor de explicat, asa cum in general provocările parentingului ramân subiecte destul de tabu (mai ales pentru mame), pentru ca nu-i asa, ce poate fi mai minunat pentru o femeie decât sa devină mama, adică o femeie împlinita, care pluteste pe norișorii roz & pufoși ai maternității (puff, puff, puff ☁️☁️☁️), unde totul e (mai mult decât) perfect, nu e loc de greutăți, plangaciuni si reflecții oneste asupra intregii palete de sentimente & experiențe venite la pachet odată cu aceasta aventura. Sigur, or fi unele cazuri in care se întâmpla sa fie totul lapte si miere, deși peste 90% din mamele cu care am mai discutat au semnalat diverse greutăți întâmpinate, adeseori aceleași.
Sincer, m-ar fi ajutat mult sa aud despre toate fatetele maternitatii inainte de naștere, dincolo de banalul si inexpresivul "e greu, da e si frumos". Analizate si din punct de vedere al societății contemporane, care contribuie din plin la insingurarea si deprimarea tinerilor părinți, calcand in picioare vechiul "it takes a whole village to raise a child", cu atât mai bine. Nu zic acum ca tot ce a fost cândva demult era perfect si ca ar trebui sa "ne întoarcem la valorile strămoșești", gen, (not my kind of theory), dar hai sa fim onesti si sa vedem cu ochiul limpede in ce fel de societate am ajuns sa trăim, ce valori individualiste se cultiva si ce înseamnă de fapt sa cresti un copil in ziua de azi, cum toate recomandările mainstream te sfătuiesc, practic, sa scapi cat mai rapid de el: sa il întarci repede repede ca sa revii in câmpul muncii, nu cumva sa stea producția pe loc, sa il umfli cu lapte praf, ca deh, industria laptelui praf it's a big industry, si doar laptele praf e la fel de bun ca ăla matern (pai nu?), asa ca doar 6 luni de alăptat sunt suficiente, sa doarmă separat de părinți ca asa își formează, cica, autonomia, sa il instituționalizezi cat de curand si câte si mai câte etc
Toate astea in timp ce esti toata ziua pe cont propriu cu el, cel puțin in primii ani (noi de exemplu nu avem ajutor extern iar părinții nu ne locuiesc in Bucuresti), responsabil sa hrănești, sa îmbraci si sa educi un viitor cetățean integru, alergand non-stop dupa resurse financiare cu care sa il crești, intr-o lume din ce in ce mai demanding si mai precară.
Revenind la ce ziceam mai devreme, vizavi de norișorii luminosi ai maternității, eu am ales sa nu mai cultiv genul asta de omisiune si sa povestesc sincer, atunci cand o fac, despre toate, cu bune si rele.
Daca e "greu si frumos", hai sa explicam mai clar de ce.
Despre aceste lucruri si despre vrăjeala cu idealizarea primelor luni scrie si Raluca Loteanu aici.
Deci cam asta e..
duminică, 21 februarie 2016
10 lucruri care s-au schimbat de când am devenit mamă
La final de februarie 2015, am devenit mama unei fetițe zburdalnice și zâmbitoare. Începutul părințelii a fost haotic, mai ales că nu sunt genul care să fi consumat anterior cărți de parenting sau de creștere a bebelușilor și nici nu am avut în jur prietene cu copii, de la care să mai învăț una sau alta. A fost o plonjare în necunoscut 100%, dar încet-încet lucrurile s-au echilibrat și ne-am găsit un ritm al nostru în trei. Care ar fi așadar lucrurile care s-au schimbat în viața mea, odată cu părințeala? Păi hai să vedem:
1.SOMNUL
Nu am mai dormit o noapte întreagă legată de un an. Dorm întrerupt, mă trezesc de câteva ori pe noapte să alăptez buburuza sau să o adorm la loc, atunci când se întâmplă să o găsesc dând dezorientată ture prin pat. Nu, nu doarme încontinuu noaptea nici acum, după aproape un an, doar că, între timp, am dezvoltat eu mecanisme de a gestiona lipsa acută de somn închegat. La început am reacționat urât la toată povestea asta cu deprivarea de somn și aveam impresia că nu voi rezista și că o voi lua razna. Organismul și mai ales creierul s-au adaptat, care cum a putut mai bine, și iată că în prezent pot supraviețui mulțumitor în timpul zilei, chiar dacă sunt chiaună și nedormită, adeseori. Nu e roz, dar de cele mai multe ori mă descurc. Mai am din când în când câte un crash down de la oboseala acumulată, dar ce să-i faci, strâng din dinți și aștept să treacă.
2.SOCIALIZAREA
Nu mai am timp de ieșit la ceai, la bere sau la un pahar de vin, de stat la taclale, de frecventat cluburi, terase și alte spații de socializare. Partea bună este că nici nu simt nevoia chiar atât de mult, acesta fiind unul dintre lucrurile care la care adaptarea a fost foarte ok. Știam că aici se frustrează mulți tineri părinți, când descoperă că viețile li se schimbă radical, cercul de prieteni li se restrânge iar ieșitul în oraș se reduce drastic. Ei bine, eu am lăsat-o mai moale cu socializarea încă din timpul sarcinii și m-am pregătit mental pentru mult stat la domiciliu sau în cartier, așa că partea asta nu m-a luat prin surprindere și nu m-a frustrat. În prezent, socializăm din când în când cu alte familii care au copii mici, pe care le-am cunoscut în ultimele luni și e foarte bine așa. Normal că nu aș zice nu dacă aș avea ocazia să ies o noapte întreagă la un party, unde să rup podeaua în două și să mă distrez până la epuizare. Hai să fim serioși, cine ar zice nu, aflat în situația noastră. Probabil mai avem de așteptat vreun an, în statisticile optimiste, dar oricum nu e un lucru care să ne preseze așa tare.
3.DIETA
Am învățat să prepar tot soiul de dulciuri vegane, tipuri de lapte vegetal, pateuri din semințe și boabe, sucuri de legume, smoothiuri și alte chestii sănătoase. Aveam o pasiune pentru hrana sănătoasă și înainte, dar acum am avansat atât cu informațiile teoretice, cât și cu numărul de preparate pe care le pot face sau cu frecvența meselor sănătoase. Toată tărășenia se leagă, desigur, de faptul că doresc să îi ofer fetiței mele o (auto) diversificare cât mai variată și mai sănătoasă, care să devină ulterior, un stil de viață atât pentru ea cât și pentru noi. Când vine vorba de treaba asta cu hrana sănătoasă, unii se hăhăie (fără folos), fac glume că vai ce bună e sticla aia de cola de o dau ei pe gât sau hamburgerul ăla de la Mac, altora li se pare o tâmpenie și un fake, cică nu există hrană sănătoasă, e doar un mit, chipurile. În ceea ce mă privește, întreaga discuție despre alimentația sănătoasă, stă sub un singur semn de circulație: obligatoriu înainte. În fine, să trecem mai departe.
tort raw, producție proprie
4. CULTURALIZAREA ȘI ARTELE
Am fost (și sper că voi redeveni) o cititoare avidă, care parcurgea câteva cărți bune pe lună. Vizionam, de asemenea, o sumedenie de filme și ascultam frecvent diverse tipuri de muzică. Făceam sound digging pe internet, descărcam și arhivam muzică, o selectam, îmi pregăteam propriile mixuri, scriam Cduri și mergeam la concerte, muzica fiind una dintre marile mele pasiuni. Evident, nu mai există timp pentru toate minunățiile astea. În ultimele luni nu am citit nici măcar o carte, am văzut total accidental 2 filme extraordinar de proaste, la TV (unul cu psihopați americani, altul cu niște căutători lame de comori) și cred că am ascultat maxim 5 albume noi. Nu am făcut mai mult de 10-15 ore de sound digging (căutat muzici noi).
Prietenul meu se plânge întruna de stickul din mașină pe care rulează aceleași mixuri vechi făcute de mine în perioada de glorie, când aveam timp liber la discreție, dar nu realizam ce chestie prețioasă e asta. Zice că a învățat piesele pe de rost și ca nu le mai suportă. Acasă, pe birou, zac de aproape un an o pereche de CDJs și un mixer, pe care le-am achiziționat de la un amic, cu speranța care s-a dovedit a fi neîntemeiată, că aș putea găsi timp sa mixez muzică și să ma relaxez. Am reușit totuși să ajung la festivalul Green Sounds, care a avut loc vara trecută în Herăstrău și m-am delectat cu câteva concerte, în timp ce tatăl plimba răbdător fetița pe aleile din parc.
Acesta rămâne un punct slab, căruia încerc să îi fac față cum pot. Citesc articole pe telefon, în timp ce alăptez fetița sau în timp ce mă deplasez prin oraș și încerc să mă pun la curent măcar cu domeniile care au legătură cu viața profesională (antropologie, activare urbană etc) dar să mă și documentez pe marginea temelor care mă ard în prezent: educație Montessori, nutriție, sănătate, parenting etc. Din când în când, mai prind un pic de timp liber și mă arunc cu lăcomie la descoperit și selectat tot felul de muzici. Dar asta se întâmplă rar de tot.
Mi-am amintit că am reușit să ajung și la 2 piese de teatru la Centrul Educațional Replika, deci hai că se putea și mai rău.
După naștere, chiar dacă au existat și există oameni care, din fericire, mă înlocuiesc și mă sprijină pe perioada concediului maternal, în mod special mama mea, care este cea mai super mamă la faza asta și care s-a oferit să îmi preia o grămadă de sarcini, eu trebuie totuși să fiu din când în când acolo, să lucrez în mod voluntar, să dau input&consultanță, să ajut la rândul meu cu ce pot, astfel încât lucrurile să iasă bine.
Privind retrospectiv, îmi dau seama cât timp aveam de fapt înainte de copil și ce bine era să pot munci în liniște, dormită și odihnită, cu capul limpede. Cu toate acestea, mă plângeam întruna că sunt burn out și supra-încărcată. După 1 an de părințeală combinate cu făcut pe apucate tot felul de chestii, zâmbesc atunci când mă revăd în trecut afirmând răspicat că ”nu am timp de nimic” și mi se pare că mă văicăream puțin cam aiurea. Măcar am ocazia să realizez cum ne punem singuri limite și cum resursele de supraviețuire în orice condiții și capacitatea de adaptare a omului la diverse situații sunt de fapt nemărginite.
6.PERCEPȚIA ASUPRA TIMPULUI
Zilele trec mult mai repede, asta e clar! Nici nu știu când a zburat aproape un an, iar de perioada sarcinii abia dacă îmi amintesc. De asemenea, 5 minute în care sunt liberă să fac ce vreau eu pot părea 5 ore, iar 2 ore de ieșit în oraș, fără copil, par mult mai lungi decât sunt în realitate, fiind totodată mult mai apreciate, mai valorizate și trăite cu altă intensitate. Nu îmi vin în cap și alte exemple, dar cu certitudine pot spune că ăsta e unul din lucrurile care s-au schimbat pe bune. Timpul de acum nu mai e timpul de dinainte. Got it? :)
7.AM ÎNVĂȚAT SĂ SPUN NU
În sfârșit, am învățat acest lucru important, pot spune că mi-a luat o viață întreagă pentru a ajunge aici. Înainte nu filtram deloc propunerile, oportunitățile și oamenii cu care mă intersectam, acceptam de-a valma tot ce ajungea la mine, mă implicam în orice chestie care îmi ieșea în cale și ajutam pe oricine cu ce puteam. Rezultatul era că, adeseori, în ciuda bunelor mele intenții, mă simțeam epuizată și incarcată cu tot soiul de chestii care uneori nici nu aveau legătura cu mine sau cu interesele mele. Ei bine, acest lucru s-a schimbat radical, pentru simplu fapt că toată energia mea merge spre familie și spre lucrurile care sunt urgent de rezolvat, legate de supraviețuire și organizarea vieții de zi cu zi.
Având în vedere că sunt în permanență la limită cu somnul și cu timpul, organizarea vieții de familie ocupă marea parte din zi iar în unele zile nici nu apuc să mă hrănesc ca lumea (adică sănătos, și nu cu improvizații îndoielnice), efectiv nu îmi mai rămâne energie pentru altele, deci e foarte simplu să spun nu diverselor propuneri care mai ajung la mine (majoritatea implicând muncă și voluntariat). Bineînțeles că acesta poate fi un aspect cu 2 tăișuri, o atitudine prin care riști să rămâi doar în filmul tău, izolat și individualist, dar eu cred că la mine nu va fi cazul, pur și simplu trăiesc o perioadă din viață încărcată și plină de provocări , în care focusul principal a devenit familia.
8.CĂLĂTORIILE
E clar, călătoriile nu mai au cum să fie ca înainte, când plecam cu rucsacul, cu cortul, cu ce apucam, pe nepusă masă, schimbam planurile în ultimul moment, lungeam cât putea ieșirile, vizitam fel de fel de locuri, cu sau fără documentare prealabilă. Acum plecăm cu o grămadă de bagaje la drum, adică tot trusoul bebelușului, ca să fim siguri că nu ne scapă nimic. Că plecăm 2 zile, 1 săptămână sau 1 lună, bagajele noastre arată la fel: scutece, scaun de masă pentru bebe, zeci de schimburi (3 sferturi din dulapul Noriei), pătuț portabil, jucării, cărucior, marsupiu și altele, pe care aș putea să le înșir până mâine. Desigur, orice ieșire presupune o planificare minuțioasă, inclusiv a popasurilor și a pauzelor de pe drum. Din fericire, se pare că Noria se adaptează bine la orice ieșire, îi plac călătoriile și, cel mai important, acceptă scaunul de mașină fără urlete fioroase.
9.JOACA ȘI DISTRACȚIA
Distracțiile noastre sunt acum legate de ce mai reușeste să facă fetița noastră, felul în care merge, în care zâmbește, în care încearcă să ne transmită chestii, în care descoperă și relaționează cu lumea înconjurătoare, micile nebunii pe care le face zi de zi. Cu joaca avem de-a face zilnic, la discreție. În ultimii ani de dinainte de Noria, pot spune că joaca, în orice formă, lipsea din viața mea. Acum face parte în mod curent din ea. Spiridușul, Maimuța, Cubul Colorat, Jingle Bells (un clopoțel), muzicuța, tamburinele, mașinuțele, Apolodor, Amedeu – tot atâtea personaje și obiecte cu care avem de-a face zi de zi. Ca să fiu sinceră până la capăt, uneori te plictisești de la atâta joacă :)) - dar în comparație cu munca de management pe care am ajuns să o fac în ultimii ani, de nevoie, prefer oricând să mă joc cu fetița mea și să intru în filmul ăsta. În poza de mai sus puteți vedea cum arată în mod curent casa noastră și îi puteți identifica pe Maimuța și Spiriduș (undeva în stânga,mai jos).
10. VIAȚA PER ANSAMBLU
Tot îmi repetau bunică-mea și maica-mea o mantră în timpul sarcinii, viața înainte de copil e una, viața cu copil e cu totul altceva. Mantra s-a adeverit, ce să vezi. Ei bine, chiar am trecut într-o nouă viață și nu regret! Chiar dacă nu totul este lapte și miere, chiar dacă avem și momente dificile sau momente de frustrare, copiluța a adus în viețile noastre ceva ce se numește SENS, pe care înainte îl cam căutam aiurea prin tramvai, în fel și chip, făcând o grămadă de alegeri neinspirate.
Ce să zic, temerile și fricile vechi stau bine mersi înfipte la locul lor, doar că s-au adăugat și unele noi. Sunt o mamă suficient de buna? Fac bine ce fac? Mă implic suficient de mult? Cum să fac pe viitor astfel încât să nu-mi traumatizez în vreun fel copilul? Cum, cum, cum, oare, oare, oare? Păi și cam așa trece viața acum, experimentând, adaptându-mă din mers și încercând să găsesc răspunsuri la întrebările de mai sus. Cu momente bune, cu momente dificile, cu momente mai proaste, din nou cu momente bune și cu multe planuri de viitor. Cam așa, cum e mai jos, îi fac față:
Fotografiile din acest articol îmi aparțin și pot fi utilizate/preluate doar cu permisiune
1.SOMNUL
Nu am mai dormit o noapte întreagă legată de un an. Dorm întrerupt, mă trezesc de câteva ori pe noapte să alăptez buburuza sau să o adorm la loc, atunci când se întâmplă să o găsesc dând dezorientată ture prin pat. Nu, nu doarme încontinuu noaptea nici acum, după aproape un an, doar că, între timp, am dezvoltat eu mecanisme de a gestiona lipsa acută de somn închegat. La început am reacționat urât la toată povestea asta cu deprivarea de somn și aveam impresia că nu voi rezista și că o voi lua razna. Organismul și mai ales creierul s-au adaptat, care cum a putut mai bine, și iată că în prezent pot supraviețui mulțumitor în timpul zilei, chiar dacă sunt chiaună și nedormită, adeseori. Nu e roz, dar de cele mai multe ori mă descurc. Mai am din când în când câte un crash down de la oboseala acumulată, dar ce să-i faci, strâng din dinți și aștept să treacă.
2.SOCIALIZAREA
Nu mai am timp de ieșit la ceai, la bere sau la un pahar de vin, de stat la taclale, de frecventat cluburi, terase și alte spații de socializare. Partea bună este că nici nu simt nevoia chiar atât de mult, acesta fiind unul dintre lucrurile care la care adaptarea a fost foarte ok. Știam că aici se frustrează mulți tineri părinți, când descoperă că viețile li se schimbă radical, cercul de prieteni li se restrânge iar ieșitul în oraș se reduce drastic. Ei bine, eu am lăsat-o mai moale cu socializarea încă din timpul sarcinii și m-am pregătit mental pentru mult stat la domiciliu sau în cartier, așa că partea asta nu m-a luat prin surprindere și nu m-a frustrat. În prezent, socializăm din când în când cu alte familii care au copii mici, pe care le-am cunoscut în ultimele luni și e foarte bine așa. Normal că nu aș zice nu dacă aș avea ocazia să ies o noapte întreagă la un party, unde să rup podeaua în două și să mă distrez până la epuizare. Hai să fim serioși, cine ar zice nu, aflat în situația noastră. Probabil mai avem de așteptat vreun an, în statisticile optimiste, dar oricum nu e un lucru care să ne preseze așa tare.
3.DIETA
Am învățat să prepar tot soiul de dulciuri vegane, tipuri de lapte vegetal, pateuri din semințe și boabe, sucuri de legume, smoothiuri și alte chestii sănătoase. Aveam o pasiune pentru hrana sănătoasă și înainte, dar acum am avansat atât cu informațiile teoretice, cât și cu numărul de preparate pe care le pot face sau cu frecvența meselor sănătoase. Toată tărășenia se leagă, desigur, de faptul că doresc să îi ofer fetiței mele o (auto) diversificare cât mai variată și mai sănătoasă, care să devină ulterior, un stil de viață atât pentru ea cât și pentru noi. Când vine vorba de treaba asta cu hrana sănătoasă, unii se hăhăie (fără folos), fac glume că vai ce bună e sticla aia de cola de o dau ei pe gât sau hamburgerul ăla de la Mac, altora li se pare o tâmpenie și un fake, cică nu există hrană sănătoasă, e doar un mit, chipurile. În ceea ce mă privește, întreaga discuție despre alimentația sănătoasă, stă sub un singur semn de circulație: obligatoriu înainte. În fine, să trecem mai departe.
tort raw, producție proprie
4. CULTURALIZAREA ȘI ARTELE
Am fost (și sper că voi redeveni) o cititoare avidă, care parcurgea câteva cărți bune pe lună. Vizionam, de asemenea, o sumedenie de filme și ascultam frecvent diverse tipuri de muzică. Făceam sound digging pe internet, descărcam și arhivam muzică, o selectam, îmi pregăteam propriile mixuri, scriam Cduri și mergeam la concerte, muzica fiind una dintre marile mele pasiuni. Evident, nu mai există timp pentru toate minunățiile astea. În ultimele luni nu am citit nici măcar o carte, am văzut total accidental 2 filme extraordinar de proaste, la TV (unul cu psihopați americani, altul cu niște căutători lame de comori) și cred că am ascultat maxim 5 albume noi. Nu am făcut mai mult de 10-15 ore de sound digging (căutat muzici noi).
Prietenul meu se plânge întruna de stickul din mașină pe care rulează aceleași mixuri vechi făcute de mine în perioada de glorie, când aveam timp liber la discreție, dar nu realizam ce chestie prețioasă e asta. Zice că a învățat piesele pe de rost și ca nu le mai suportă. Acasă, pe birou, zac de aproape un an o pereche de CDJs și un mixer, pe care le-am achiziționat de la un amic, cu speranța care s-a dovedit a fi neîntemeiată, că aș putea găsi timp sa mixez muzică și să ma relaxez. Am reușit totuși să ajung la festivalul Green Sounds, care a avut loc vara trecută în Herăstrău și m-am delectat cu câteva concerte, în timp ce tatăl plimba răbdător fetița pe aleile din parc.
Acesta rămâne un punct slab, căruia încerc să îi fac față cum pot. Citesc articole pe telefon, în timp ce alăptez fetița sau în timp ce mă deplasez prin oraș și încerc să mă pun la curent măcar cu domeniile care au legătură cu viața profesională (antropologie, activare urbană etc) dar să mă și documentez pe marginea temelor care mă ard în prezent: educație Montessori, nutriție, sănătate, parenting etc. Din când în când, mai prind un pic de timp liber și mă arunc cu lăcomie la descoperit și selectat tot felul de muzici. Dar asta se întâmplă rar de tot.
Mi-am amintit că am reușit să ajung și la 2 piese de teatru la Centrul Educațional Replika, deci hai că se putea și mai rău.
De ce să mint, am fost și la un reggae-party în parc la Mogoșoaia (powered by Kaya Foundation) :))
5.VITEZA DE LUCRU
Lucrez mult mai repede și mai eficient. O făceam și înainte, fiind de fel o persoană riguroasă și organizată. Numai că acum, în câteva ore de lucru fac ceea ce făceam înainte în 2-3 zile. Nu vreau să mă laud, dar, de nevoie și nu neapărat de plăcere, chiar am realizat o grămadă de chestii de când s-a născut Noria. Având o organizație pe care o conduc, nu am putut să stau complet deoparte, mai ales că începutul sarcinii s-a suprapus în mod întâmplător fix cu începutul unei noi etape de dezvoltare în asociația respectivă, iar eu am avut prea puțin timp la dispoziție pentru a organiza pe îndelete gestionarea celor două mari coordonate: dezvoltarea profesională, în paralel cu așteptarea unui copil. Pentru a putea gestiona totuși noua etapă de care ziceam, am muncit pe rupte de-a lungul întregii sarcini și nu pot spune că m-am bucurat prea mult de acest timp privilegiat, dimpotrivă, m-am stresat adeseori și m-am încarcat cu mai multe decât puteam duce în situația mea de gravidă.După naștere, chiar dacă au existat și există oameni care, din fericire, mă înlocuiesc și mă sprijină pe perioada concediului maternal, în mod special mama mea, care este cea mai super mamă la faza asta și care s-a oferit să îmi preia o grămadă de sarcini, eu trebuie totuși să fiu din când în când acolo, să lucrez în mod voluntar, să dau input&consultanță, să ajut la rândul meu cu ce pot, astfel încât lucrurile să iasă bine.
Privind retrospectiv, îmi dau seama cât timp aveam de fapt înainte de copil și ce bine era să pot munci în liniște, dormită și odihnită, cu capul limpede. Cu toate acestea, mă plângeam întruna că sunt burn out și supra-încărcată. După 1 an de părințeală combinate cu făcut pe apucate tot felul de chestii, zâmbesc atunci când mă revăd în trecut afirmând răspicat că ”nu am timp de nimic” și mi se pare că mă văicăream puțin cam aiurea. Măcar am ocazia să realizez cum ne punem singuri limite și cum resursele de supraviețuire în orice condiții și capacitatea de adaptare a omului la diverse situații sunt de fapt nemărginite.
6.PERCEPȚIA ASUPRA TIMPULUI
Zilele trec mult mai repede, asta e clar! Nici nu știu când a zburat aproape un an, iar de perioada sarcinii abia dacă îmi amintesc. De asemenea, 5 minute în care sunt liberă să fac ce vreau eu pot părea 5 ore, iar 2 ore de ieșit în oraș, fără copil, par mult mai lungi decât sunt în realitate, fiind totodată mult mai apreciate, mai valorizate și trăite cu altă intensitate. Nu îmi vin în cap și alte exemple, dar cu certitudine pot spune că ăsta e unul din lucrurile care s-au schimbat pe bune. Timpul de acum nu mai e timpul de dinainte. Got it? :)
7.AM ÎNVĂȚAT SĂ SPUN NU
În sfârșit, am învățat acest lucru important, pot spune că mi-a luat o viață întreagă pentru a ajunge aici. Înainte nu filtram deloc propunerile, oportunitățile și oamenii cu care mă intersectam, acceptam de-a valma tot ce ajungea la mine, mă implicam în orice chestie care îmi ieșea în cale și ajutam pe oricine cu ce puteam. Rezultatul era că, adeseori, în ciuda bunelor mele intenții, mă simțeam epuizată și incarcată cu tot soiul de chestii care uneori nici nu aveau legătura cu mine sau cu interesele mele. Ei bine, acest lucru s-a schimbat radical, pentru simplu fapt că toată energia mea merge spre familie și spre lucrurile care sunt urgent de rezolvat, legate de supraviețuire și organizarea vieții de zi cu zi.
Având în vedere că sunt în permanență la limită cu somnul și cu timpul, organizarea vieții de familie ocupă marea parte din zi iar în unele zile nici nu apuc să mă hrănesc ca lumea (adică sănătos, și nu cu improvizații îndoielnice), efectiv nu îmi mai rămâne energie pentru altele, deci e foarte simplu să spun nu diverselor propuneri care mai ajung la mine (majoritatea implicând muncă și voluntariat). Bineînțeles că acesta poate fi un aspect cu 2 tăișuri, o atitudine prin care riști să rămâi doar în filmul tău, izolat și individualist, dar eu cred că la mine nu va fi cazul, pur și simplu trăiesc o perioadă din viață încărcată și plină de provocări , în care focusul principal a devenit familia.
8.CĂLĂTORIILE
E clar, călătoriile nu mai au cum să fie ca înainte, când plecam cu rucsacul, cu cortul, cu ce apucam, pe nepusă masă, schimbam planurile în ultimul moment, lungeam cât putea ieșirile, vizitam fel de fel de locuri, cu sau fără documentare prealabilă. Acum plecăm cu o grămadă de bagaje la drum, adică tot trusoul bebelușului, ca să fim siguri că nu ne scapă nimic. Că plecăm 2 zile, 1 săptămână sau 1 lună, bagajele noastre arată la fel: scutece, scaun de masă pentru bebe, zeci de schimburi (3 sferturi din dulapul Noriei), pătuț portabil, jucării, cărucior, marsupiu și altele, pe care aș putea să le înșir până mâine. Desigur, orice ieșire presupune o planificare minuțioasă, inclusiv a popasurilor și a pauzelor de pe drum. Din fericire, se pare că Noria se adaptează bine la orice ieșire, îi plac călătoriile și, cel mai important, acceptă scaunul de mașină fără urlete fioroase.
9.JOACA ȘI DISTRACȚIA
Distracțiile noastre sunt acum legate de ce mai reușeste să facă fetița noastră, felul în care merge, în care zâmbește, în care încearcă să ne transmită chestii, în care descoperă și relaționează cu lumea înconjurătoare, micile nebunii pe care le face zi de zi. Cu joaca avem de-a face zilnic, la discreție. În ultimii ani de dinainte de Noria, pot spune că joaca, în orice formă, lipsea din viața mea. Acum face parte în mod curent din ea. Spiridușul, Maimuța, Cubul Colorat, Jingle Bells (un clopoțel), muzicuța, tamburinele, mașinuțele, Apolodor, Amedeu – tot atâtea personaje și obiecte cu care avem de-a face zi de zi. Ca să fiu sinceră până la capăt, uneori te plictisești de la atâta joacă :)) - dar în comparație cu munca de management pe care am ajuns să o fac în ultimii ani, de nevoie, prefer oricând să mă joc cu fetița mea și să intru în filmul ăsta. În poza de mai sus puteți vedea cum arată în mod curent casa noastră și îi puteți identifica pe Maimuța și Spiriduș (undeva în stânga,mai jos).10. VIAȚA PER ANSAMBLU
Tot îmi repetau bunică-mea și maica-mea o mantră în timpul sarcinii, viața înainte de copil e una, viața cu copil e cu totul altceva. Mantra s-a adeverit, ce să vezi. Ei bine, chiar am trecut într-o nouă viață și nu regret! Chiar dacă nu totul este lapte și miere, chiar dacă avem și momente dificile sau momente de frustrare, copiluța a adus în viețile noastre ceva ce se numește SENS, pe care înainte îl cam căutam aiurea prin tramvai, în fel și chip, făcând o grămadă de alegeri neinspirate.
Ce să zic, temerile și fricile vechi stau bine mersi înfipte la locul lor, doar că s-au adăugat și unele noi. Sunt o mamă suficient de buna? Fac bine ce fac? Mă implic suficient de mult? Cum să fac pe viitor astfel încât să nu-mi traumatizez în vreun fel copilul? Cum, cum, cum, oare, oare, oare? Păi și cam așa trece viața acum, experimentând, adaptându-mă din mers și încercând să găsesc răspunsuri la întrebările de mai sus. Cu momente bune, cu momente dificile, cu momente mai proaste, din nou cu momente bune și cu multe planuri de viitor. Cam așa, cum e mai jos, îi fac față:
Fotografiile din acest articol îmi aparțin și pot fi utilizate/preluate doar cu permisiune
duminică, 27 decembrie 2015
Arhitectură ”politică și poetică”, reziliență urbană și urbanism participativ – chei în evoluția inteligentă a orașelor
Doina Petrescu este un nume cunoscut în rândul celor interesați de domeniile arhitecturii, urbanismului participativ și activării comunitare. A emigrat în anii 1990 și în prezent locuiește în Franța; predă arhitectură și design-activism la Universitatea din Sheffield. Alături de Constantin Petcou, a fondat ”Atelierul de arhitectură autogestionată” (aaa), o organizație care concepe și lucrează cu diverse ”tactici urbane”, încurajând locuitorii să își însușească și să autogestioneze spațiile urbane nefolosite.
Toate proiectele lor au la bază conceptul de ”reziliență urbană”, un proces care s-ar putea defini în linii mari, prin capacitatea orașelor, a comunităților și a indivizilor care le populează, a instituțiilor și a sistemelor care le alcătuiesc în general, de a se adapta, de a evolua și de a se dezvolta în pofida oricăror greutăți sau provocări.
Spre exemplu, R-Urban, unul dintre proiectele aflate în derulare, reprezintă o strategie participativă, ”de jos în sus”, care explorează posibilitățile de sporire a capacității de reziliență urbană, prin construirea unor rețele de facilități, gestionate de rezidenții din comunitățile de lucru. Proiectul R-Urban are ca arie de desfășurare Colombe, un oraș de 80 000 de locuitori situat în suburbiile de nord-vest ale Parisului. Respectivele rețele de facilități își propun să creeze complementaritate între diverse domenii de activitate: economie, locuire, agricultură urbană și cultură. R-Urban urmărește să construiască ”cicluri ecologice” cu scopul final de a genera și a de a sprijini modele alternative de locuire, consum și producție. R-Urban produce instrumente și resurse care facilitează implicarea cetățenilor în bunul mers al comunității și în transformarea cartierelor în care locuiesc, dezvoltând astfel și o potențială reziliență la provocările globale care se conturează la orizont (economice, demografice, resurse limite, schimbări climatice).
imagine preluată de pe google images
Inițiatorii proiectului R-Urban își propun ”să se extindă și să producă efecte pe termen lung, prin inițierea unor scurtcircuite între centre urbane complementare și prin dezvoltarea unor practici reziliente la diverse niveluri (local, regional și internațional) care vor crea o nouă dinamică colectivă și noi tipuri de spații urbane utilizate în comun, care vor conduce, în cele din urmă, la o nouă mișcare civică urbană”. (Spații Urbane în Acțiune. Activare comunitară în cartierele de blocuri din București, București 2015, publicat de tranzit.ro, coordonat de Asociația Komunitas și studioBasar, pg. 189)
Am cunoscut-o pe Doina Petrescu cu ocazia evenimentului ”Cartier de București”, organizat în 2-6 aprilie 2015 de Asociația Komunitas în colaborare cu studioBasar. Doina a acceptat invitația arhitecților de la studioBasar de a participa în calitate de speaker la evenimentul interdisciplinar în cadrul căruia a fost lansată o cercetare socio-antropologică urbană realizată în trei cartiere bucureștene și s-au prezentat diverse proiecte de activare urbană și dezvoltare comunitară.
Cu acest prilej, împreună cu colega mea Ana Maria Țoni, i-am luat Doinei Petrescu un interviu în cadrul căruia am discutat despre proiectele comunitare participative, greutățile și provocările întâmpinate în derularea lor și motivațiile politice de la baza acestora.
Vă invit să urmăriți interviul mai jos.
Miruna Tîrcă: În momentul în care lucrezi cu comunităţi şi te implici foarte mult, fiind prezent tot timpul, bănuiesc că tentaţia de abandon apare inevitabil la un moment dat, sau cel puțin dorinţa de a te orienta înspre altceva. Ce te-a motivat şi ţi-a dat energie să rămâi în genul acesta de proiecte timp de atâţia ani, având în vedere că uzura psihică poate fi uneori foarte mare?
Doina Petrescu: Da... eu cred că e o întrebare care vine de la cineva care şi-a pus-o (râsete). Mi-am pus-o şi eu, fără îndoială şi mi-am dat seama că nu pot să fac altceva, că de fapt e o practică motivată de un sistem de valori pe care-l ai, de lucruri mult mai profunde, de un fel de a te poziţiona în lume care ţine de profesia ta, de credinţă, dacă vrei.
Mi se pare că, într-un fel, ești un cetăţean privilegiat, pentru că ai făcut studii, pentru că ai ajuns la un nivel de cunoaştere ca să-ţi poţi da seama de unele lucruri, ai dezvoltat anumite abilități care îți dau posibilitatea să acţionezi, eşti aproape programat să faci, trebuie să o faci! Şi la noi, vorbesc acum şi în numele lui Constantin, ceea ce facem, facem împreună şi am conceput împreună, ne-am poziţionat împreună în proiectul ăsta.
Vine şi de la un fel de conştiinţa personală care ţine de istoria noastră, de Diasporă, într-un fel. De la faptul că am plecat din România unde am trăit şi ne-am format în perioada comunistă şi ne-am dus într-o altă ţară cu un alt sistem politic, în care ne-am găsit un loc, însă am rămas cu un fel de memorie a unui anume tip de experienţă din perioada comunistă. Poate că idealizez, privind înapoi în timp, dar experiența asta presupunea alte relaţii umane, aşa cum le percepeam noi la vârsta respectivă. Mai precis, o altă relaţie cu comunitatea. Practic, noi suntem copii care au trăit în comunitate, care ne jucam în stradă. Oraşul era al nostru. Practic, un fel de libertate şi de acces la infrastructura atât de săracă, cât era atunci, dar fără îngrădire, pe care nu-l mai revedem sau nu-l mai regăsim în context capitalist.
Miruna Tîrcă: Care sunt cele mai mari provocări cu care vă confruntaţi în implementarea proiectelor şi în tot ceea ce ţine de derularea lor?
Doina Petrescu: Cred că cea mai mare problemă şi care e în acelaşi timp esenţială, fundamentală la practica noastră, este relaţia cu oamenii. Practic, ca arhitect, nu ai absolut nici o formare, nici o pregătire în sensul ăsta. Nu am făcut cursuri de management social și uman. Ne-am pus problema de la bun început dacă e ok să continui, fără să ai specialitatea asta. Am avut şi probleme cu copii. A trebuit să lucrăm cu copii care nu beneficiau de alt ajutor decât cel venit din partea noastră sau a artiștilor, copii cu dificultăţi. Nu erau copii cu handicap, dar proveneau din familii dificile, şi, practic, am continuat încercând să vedem asta ca o parte dintr-un tot în care şi spaţiul e un actor şi oamenii sunt un actor şi acţiunile sunt un actor, așadar vorbim de o reţea complexă de actori, în care am încercat să minimizăm într-un fel dificultăţile oamenilor de acolo.
în timpul conferinței ”Cartier de București”
Ana Maria Țoni: În primul rând, ce determină în general oamenii să se implice? Care e acel punct în care trec de la observaţie la acțiune?
Doina Petrescu: Da, este o întrebare foarte bună. De fapt, nu se implică de la început. La început, vin să vadă, după aia încep să guste, încetul cu încetul văd că e o diferenţă chiar în viaţa lor şi în felul în care percep lumea, pe ceilalţi. După un timp, foarte mulţi ne-au zis că participarea la proiect le-a salvat viaţa sau că, în momente de criză sau de întrebări existenţiale, faptul de a avea o comunitate la îndemână şi de a se simţi utili a fost foarte important. Spre exemplu, erau mulţi oameni care erau excluşi în alte contexte şi care aici şi-au găsit un rol. Excluşi din multe motive, fie pe motive de sănătate, fie pe motive etnice sau pe ce motive sociale, economice. Practic, un proiect de genul ăsta le-a dat o speranţă şi un sens în viaţă. Şi da, asta s-a întâmplat gradual, nu se întâmplă aşa deodată. E un fel de experienţă necesară în care, de-a lungul timpului, poți să vezi şi să să evaluezi care-i diferenţa, cum era când ai început şi cum e după o vreme.
Ana Maria Țoni: Deci, de fapt se învaţă participarea...
Doina Petrescu: Participarea se învață prin experiență, da. Trebuie să treci prin experienţa participării, ca să înţelegi. Nu se vorbeşte, se face!
Ana Maria Țoni: Şi ce credeţi că lipseşte cel mai mult Bucureştiului din punctul ăsta de vedere? Şi apoi, ce credeţi că...nu ştiu, poate dimpotrivă, are foarte mult potenţial?
Doina Petrescu: Oricum, cred că ştiu prea puţin Bucureştiul acum ca să pot să-l evaluez, nu mai am o relaţie informată cu Bucureştiul, nu mai cunosc foarte multă lume şi foarte multe iniţiative care au loc aici, ca să mă pot pronunţa în legătură cu ceea ce lipseşte. Ceea ce cred că ar fi potenţialul Bucureştiului este faptul că e un oraş care nu e terminat, e în proces de facere şi încă sunt multe negocieri de făcut, încă sunt spaţii, domenii de descoperit, de ocupat, inclusiv partea de participare, inclusiv aspectele ecologice - un domeniu care e subdezvoltat în Bucureşti.Conştiinţa ecologică şi cetăţenească se fac încet-încet. Cunoscându-vă pe voi astăzi,după toată experienţa din zilele acestea, mă bucură şi-mi dă încredere faptul că există un potenţial uman care să ducă mai departe sau care să acopere golul ăsta!
Miruna Tîrcă: Cum ai descrie relaţia cu autorităţile administrative din Paris?
Doina Petrescu: În primul proiect am avut o relaţie conflictuală cu primăriile, deci ne-am poziţionat în conflict, de la bun început, fără să încercăm să negociem altfel. Am ştiut că, pentru a afirma un fel de drept la oraş va trebui să-l marcăm printr-o atitudine care să atragă atenţia primăriei, pentru că primăria ne-a tratat ca pe nişte squatt-eri sau ca pe un proiect cu care ea ar fi fost obişnuită, fără să înţeleagă specificitatea proiectului nostru, în acest caz un proiect mobil care se putea muta în momentul în care clădirea pe care o ocupam ilegal nu mai era...cum se zice, disponibilă. Şi practic, asta a fost prima relaţie sau primul tip de relaţie cu primăria.
În al doilea proiect, am avut o relaţie de colaborare cu primăra de sector din Paris, prin intermediul unei agenţii de dezvoltare locală, şi a decurs bine. Şi în al treilea proiect, în mod strategic, am ales să fim parteneri cu primăria, dar un parteneriat în care primăria nu are rolul esenţial şi mi s-a părut important să iniţiem un fel de partenierat civic-public, în aşa fel încat să dăm ocazia şi primăriei să înveţe să joace un alt rol, asta în cadrul unui proiect european. Şi totul s-a petrecut mai mult sau mai puţin bine pentru că, în momentul în care primăria s-a schimbat la ultimele alegeri, practic, toată echipa cu care lucram, a dispărut complet într-o lună şi n-am mai avut interolcutori, iar noua echipă ne-a tratat ca pe aliaţii fostei echipe. Fără să aibă absolut nici un fel de evaluare a proiectului, ne-a pus la colț. Norocul nostru a fost că e un proiect european, în care primăria are un contract cu Uniunea Europeană şi asta este plasa noastră de siguranţă, într-o anume măsură, pentru că Europa e de fapt foarte birocratică, deci nu e tocmai un partener, nu are suflet! Scopul ei este să verifice cifrele, nu înţelege politica de la baza proiectului.
Miruna Tîrcă: Au existat situaţii de discriminare etnică în grupurile cu care lucraţi voi? Cum aţi gestionat astfel de probleme, dacă au existat?
Doina Petrescu: Da. Aş zice că, într-un fel, nu am abordat în mod specific problemele astea. Au apărut inerent datorită faptului că proiectele noastre au fost deschise oricui, au fost proiecte civice, orice locuitor al cartierului respectiv putea să vină în proiect, iar ei s-au autoselecţionat prin interesul pe care l-au avut apoi. Primul proiect era într-un fel de zonă postindustrială, un cartier în transformare, acum e unul dintre cartierele care se dezvoltă în Paris, fondul funciar a fost accesibil. Deci în acest cartier, primii locuitori care au venit au fost copiii de origine africană care stăteau pe stradă. Când am deschis porţile, ei au intrat primii şi a trebuit să lucrăm cu ei şi practic primul conflict care s-a ivit în proiect a fost conflictul între alţi utilizatori ai spaţiului, în speţă francezi, care veneau însoțiti de părinți şi copiii africani care veneau fără părinţi, din motive absolut uşor de înţeles pentru că, în general, tatăl lucrează toată ziua, iar mamele stau acasă şi au grijă de alţi copii. Sunt familii foarte numeroase, iar aceşti copii au grijă unii de alţii.
Practic, am hotărât să împăcăm cele două părţi. Mă rog, copiii nu se formulaseră ca parte, dar alţi părinţi, alţi locuitori şi-au pus problema de ce ei trebuie să aibă grijă de copiii altora şi i-am pus pe fraţii mai mari sau surorile mai mari să joace acest rol de părinte pentru că de fapt îl joacă în viaţa de zi cu zi. I-am făcut responsabili, într-un fel. Copiii n-aveau voie să vină în spaţiu decât însoţiţi de sora/fratele care are grijă de ei.Mi s-a părut foarte important să-i tratăm ca pe nişte cetăţeni cu drept egal. Chiar mi s-a părut foarte important să creăm acest precedent în memoria lor, să-şi amintească că este posibil ca un astfel de spaţiu să existe, că pot fi trataţi cu încredere. Am rămas întodeauna cu principiul ăsta, că trebuie să acorzi încredere de la început şi că pentru foarte mulţi, ăsta e un gest important. O să-şi amintească probabil de el.
Miruna Tîrcă: Cum ai explica unui public neavizat termenul de ”arhitectură politică şi poetică”, aşa cum vă descrieţi pe site?
Doina Petrescu: Într-un fel, asta cu politica poetică vine din background-ul meu feminist. Am scris o carte despre feminism : Altering Practices: Feminist Politics and Poetics of Space şi despre faptul că acest tip de politică pe care-o facem prin proiectele astea e şi poetică. Deci nu o politică făcută ca politica de partid în care sunt interese, se calculează, sunt strategii ca să ajungi acolo, ca să iei puterea, ca să faci nu ştiu ce. Ceea ce facem noi e o altfel de politică, o politica a vieţii, o politică cu scopul de a te face să trăieşti mai bine împreună. Şi politica asta are o frumuseţe aparte.
Practic, am avut de multe ori senzaţia de euforie în această comunitate eterogenă care se creează în jurul proiectelor noastre, nu în toate momentele, dar în anumite momente, un fel de euforie care derivă din umanitate, pe care am împărtăşit-o şi cu ceilalţi şi care are o frumuseţe unică. Faptul de a te simţi vecin împreună cu alţi vecini, pe care altfel nu i-ai fi întâlnit niciodată, care nu sunt de aceaşi poziţie socială, culturală ca tine, cu care totuşi ai sa-ţi spui multe lucruri – aici e poezia politică.
Miruna Tîrcă: Ce şanse reale consideri că are urbanismul tactic de a se impune în faţa aşa-numitului urbanism top-down şi de a produce o adevărată schimbare de paradigmă?
Doina Petrescu: A fost întotdeaua un fond de rezistenţă la ce am putea numi mainstream, la arhitectura oficială sau urbanismul oficial. În condiţiile actuale, cred că avem un context de criză economică, socială, environmentală care favorizează, aş zice, alternativele şi vom simţi din plin, prin propria noastră evoluţie. În anii 2000, când eram la început, eram recunoscuți în mediul de artă. Spre exemplu, pe vreme aceea era foarte normal să fim invitaţi de instituţii artistice, pentru că erau singurele care vedeau un interes în proiectul nostru, acum suntem efectiv mainstream, deci avem recunoaştere la nivelul profesiei, suntem citaţi chiar şi de către politicieni. Unele dintre proiectele noastre au fost good practices pentru proiecte de lege. Primarul Parisului, când şi-a scris programul înainte de alegeri, a făcut referinţă la practica noastră ca ceva pe care vrea să-l promoveze în politica ei. Pentru noi e important!
Bineînţeles că poate ceea ce înţeleg aceste instanţe de putere e poate diferit de ceea ce facem, dar există un fel de acceptare şi de valorizare a ideilor pe care noi le propunem prin practica asta alternativă, e un simptom, o schimbare de epocă poate. Noi simţim, în mod sincer, un fel de urgenţă de a produce modele. Producem deja unul, dar sunt mulţi alţii care produc și alte modele de schimbare. Mi se pare că ţinta ar fi să fie cât mai mulţi care să adopte un nou mod de viaţă, altă modalitate de a se raporta la ceilalţi prin muncă, prin felul de a locui, prin felul de a trăi la nivel de zi cu zi.
în timpul conferinței ”Cartier de București”
Miruna Tîrcă: Cum arată un oraş ideal pentru tine?
Doina Petrescu: Un oraş ideal cred că este acela în care poţi să ai proiecte împreună cu oameni care nu sunt la fel ca tine.
Miruna Tîrcă: Ce sfat ai da organizaţiilor şi grupurilor din Bucureşti cât şi din alte oraşe ale României, organizaţii care încearcă să deruleze proiecte participative în comunitate şi care se află într-o fază incipientă, după cum prea bine ştim?
Doina Petrescu: Să don’t give up într-un fel, să nu se lase bătuţi, şi într-un fel, să se gândească, aşa cum mă gândesc şi eu, de altfel, în momentele dificile, că altă alternativă nu există!
Detalii despre Atelierul de arhitectură autogestionată, despre proiectul ”R-urban” și despre proiectul ”Spații Urbane în Acțiune”, care a găzduit venirea Doinei Petrescu la București, pot fi găsite consultând următoarele linkuri:
http://www.urbantactics.org/
www.R-urban.net
www.spatii-urbane.ro
Interviu transcris de Andrei Alb
Abonați-vă la:
Postări (Atom)