Still looking for an island

În noaptea dinspre 5 spre 6 iunie 2010, am campat pe o insuliță din Parcul Tineretului. M-am trezit la răsărit, pe malul lacului pe care pluteau rațe. Discurile DJului încă se învârteau, muzica răsuna din difuzoare iar pe insulă începuseră să apară tot felul de oameni: pescari, o practicantă de yoga, persoane care ieșiseră la plajă. Oricum, pierdusem deja de câteva ore bune senzația că mă aflu în București. Insula era plină de lucrurile noastre: scaune, mese, boxe etc. Cu o zi înainte avusese loc ”Get Out Fest”, un eveniment pe care îl organizasem împreună cu colegii și voluntarii din Asociația Komunitas.

Conceptul lui fusese de a evada, în mod simbolic, pe o insulă urbană și de a clădi, timp de o zi, un spațiu plin de viață, artă, culoare, activități alternative și mai ales oameni. În comunicatul de presă al evenimentului ne exprimam speranța că o astfel de insulă – un spațiu public valorificat -  se poate transforma într-o bună zi într-un arhipelag urban.

O lună mai târziu organizam și ediția a doua. Dincolo de obiectivele declarate și ideile din spatele lor, experiența urbană pe care am trăit-o organizând acest mic eveniment și locuind efectiv pe insulă timp de o zi și o noapte a fost una fabuloasă. Am transportat lucruri la fața locului cu tractorul obținut prin rugăminți de la doamna Mihaela, administratoarea parcului, cățărați în vârful grămezii din remorcă, cu gura până la urechi. Am ascultat muzică până în zori și am dansat. Am montat căsuțe de păsări. La ediția a doua, am zburat cu hamacul printre copaci, cu o tiroliană improvizată ad-hoc de niște băieți. Am cunoscut oameni, printre care și viitorul tată al copilului meu.

Cinci ani mai târziu, mă plimb cu cu fetița mea și cu tatăl ei prin parc, într-o zi calmă și frumoasă de septembrie. Poposim pe insulă, care este invadată de vegetație și totuși cumva scorojită. Mulți dintre copacii prin care zburam cu hamacul s-au uscat. Alții au rămas doar niște cioturi. Căsuțele de păsări au dispărut demult. Insula neîngrijită aproape se scufundă. Arhipelagul de spații urbane pe care l-am visat s-a transformat într-un arhipelag de căutări, pierderi, găsiri și regăsiri. Lumina de septembrie cade nepăsătoare peste parc, peste oameni, peste skateri, peste căruciorul în care ne plimbăm fetița, peste proaspătul teren de tenis de lângă skate park, care a confiscat o bucată mare de spațiu verde și a privatizat-o. Încă ne căutăm o insulă…

ȘIRNEA SUMMER LOVE

Vara trecută ne-am plimbat cu bebelușa pe cărări de munte, explorând pe îndelete satul Șirnea și zonele de poveste din jurul acestuia. Știam de Șirnea de ceva timp, totuși niciodată nu ne-am mobilizat să ajungem pe aici, preferând mai accesibilul Moieciu de Sus. Însă vara trecută ceva ne-a atras iremediabil aici, ca un magnet invizibil. Puținele cazări pe care le-am găsit pe internet erau toate indisponibile, dar până la urmă nu știu cum a reușit Silviu să se împrietenească la telefon cu un băiat din Șirnea, al cărui număr îl găsise pe internet, căutând cazări, discutând mai una, mai alta. Tipul, deși avea casa plină de oaspeți, ne-a chemat totuși la Șirnea, promițând că avea să găsească o soluție și pentru noi.

Nu suntem genul care să ne dăm peste cap căutând hoteluri impecabile de câteva stele, acum, că avem bebeluș. No way! Zic asta, pentru că atunci când am frunzărit netul după cazări, am citit pe undeva pe un site de travel un post al unor părinți pretențioși care s-au cazat la un hotel extrem de scump prin satul Peștera, aflat nu departe de Șirnea, recomandând voioși hotelul și altora. Nu e vorba că nu ar fi ok, dar să nu uităm faptul că puțini părinți își permit să petreacă weekendul într-un hotel de 4 sau 5 stele - iar scopul siteurilor de travel și parenting ar fi să promoveze lucruri accesibile unui număr cât mai mare de persoane, nu doar unor anumite categorii sociale privilegiate.

Noi suntem de părere că poți duce copiii în călătorii și altfel, fără să scoți sute de euro din buzunar pentru  o simplă ieșire de weekend sau mii pentru o vacanță.

În fine. După conversația de la telefon cu băiatul din Șirnea, ne-am îmbarcat toți trei în Skoda noastră cea veche și mult încercată, pornind la drum cam în necunoștință de cauză. Șirnea ne-a întâmpinat cu un peisaj psihedelic și cu o primă surpriză: casele erau foarte răspândite, fiecare pe culmea ei de deal, iar drumurile nu erau amenajate. La început, am fost cam pierduți și nu prea știam încotro s-o apucăm. Noul nostru amic ne-a ghidat la telefon (care pierdea mereu semnalul) și astfel am ajuns la casa lui. Dacă ar fi fost să aterizăm pur și simplu în zonă, fără vreun contact anterior, cum ne stă în obicei, ne-ar fi fost destul de dificil să ne mișcăm și să ne prindem ce e de făcut.

Decupaje din Șirnea

Am fost plasați la sora băiatului din Șirnea și astfel am cunoscut-o pe doamna Mariana, în casa căreia am rămas până la urmă o săptămână întreagă, dublu față de cât ne planificaserăm. În zilele următoare ne-am preumblat de colo colo, am vizitat satele de prin împrejurimi: Peștera, Măgura, Dămbovicioara, Ciocanu. Am ajuns și la Prăpastiile Zărneștilor. Ne-am bucurat de peisajele superbe, am colindat pe jos sau cu mașina dealurile decupate parcă din basme. Desigur, am început să visăm la propria căbănuță în zonă și să întoarcem pe toate părțile posibilitățile de a realiza așa ceva. Am mâncat caș proaspăt și am băut în cantități considerabile lapte, pe care acasă nu prea îl consumăm, dar care la Șirnea a devenit un fel de apă pentru noi. Am cules plante medicinale și am luat dealurile la pas. Am urmărit Perseidele, pe 12-13 august și ne-am holbat fascinați la Calea Lactee, de o vizibilitate perfectă. Seară de seară, după ce adormeam fetița, stăteam pe butucii din curtea doamnei Mariana, aflați sub un brad, uitându-ne la stele și visând cum să ne clădim un viitor mai liniștit și mai apropiat de natură. Pe post de cadouri de zilele noastre, am zburat cu parapanta undeva lângă Brașov, la Săcele. Aș repeta oricând experiența asta de zbor, capabilă să oprească timpul în loc, pe care aș recomanda oricui să o încerce măcar o dată în viață. 

Casa doamnei Mariana

Cu Rocky, cainele doamnei Mariana

 Drumul spre satul Peștera

 satul Măgura

Satul Peștera

În Șirnea nu există magazine, din fericire am fost preveniți la telefon de noul nostru prieten și am venit cu ceva provizii. Cazarea a fost una fără pretenții. I-am plătit doamnei Mariana 60Ron/noapte (pentru două camere ocupate!), am avut lenjerii curate, mobilier minim și acces la toaletă proprie. Am primit gratis o grămadă de alimente: ouă de casă, caș, zacuscă, lapte, ciorbă din legumele crescute în curte, mămăligă cu brânză și smântână. Doar așa, pentru că am avut norocul să dăm de o gazdă nemaipomenită. Ne-am mai făcut și noi păstrăv cu legume pe grătarul din curte, am mai gătit câte o mâncărică și cam așa am rezolvat cu mesele. În septembrie am revenit la Șirnea, pentru ediția de toamnă – plănuim să mai facem o tură și în octombrie, dacă vremea ne va permite.

Sfatul meu: mergeți într-o explorare a zonei, încercați să intrați în vorbă și să vă împrieteniți cu oamenii locului, cazați-vă în casele lor, povestiți cu ei, bucurați-vă de aerul tare de munte (Șirnea este satul aflat la cea mai înaltă altitudine din România) și stați așa, fără să faceți mare lucru. Baterii încărcate garantate!

 Explorând dealurile din Șirnea

 O casă în satul Măgura, care ne-a plăcut

Ediția de toamnă, cu brândușe

Prin Cheile Zărneștiului

Ganduri din miez de noapte treaz

Deunazi, am citit un articol despre parenting in Marea Britanie. Iata-l: http://oanabotezatu.ro/mama-copilul/mamainaltatara-ce-a-invatat-oana-despre-parenting-in-marea-britanie/

Hmm, ce sa zic beneficii cu carul pentru mamicile din Marea Britanie. Pai sa vedem cateva drepturi (gratuite) pe care le are o mama platitoare de taxe in UK (le-am selectat pe cele care mi-au atras atentia):

-ecografii minime in sarcina;

-moasa care se ocupa de tine pe tot parcursul sarcinii si cu care nasti (regula, nu exceptia);

-multe nasteri in apa;

-health visitor,care, auziti aici „va urmari dezvoltarea lui pana la 14 ani si care, alternand cu moasa, viziteaza mama si copilul acasa in prima zi dupa nastere, oferindu-i mamei atat suport emotional, daca are nevoie, cat si ajutor cu anumite provocari ale noului statut, cel de mama, cum ar fi, de exemplu, atasarea bebelusului la san”

-oportunitati de socializare si cursuri gratuite pentru bebelusi

Experienta mea (si a multor altor mamici, banuiesc) a fost cu totul altceva decat cele descrise aici. Ecografii cu nemiluita in sarcina; pe unele, exasperata, le-am refuzat – mi se pareau extrem de dese si de invazive, la fel cum am refuzat si cateva monitorizari cardiotocografice ale bebelusului. Ceea ce desigur, a atras critici peste critici. Nastere in apa? Dar cine a mai pomenit asa ceva? In afara de tatal copilului, nici macar o singura persoana din jurul meu nu m-a incurajat in acest sens. Drept pentru care am abandonat ideea. Nastere acasa? Doamne fereste, s-ar fi lasat cu discutii interminabile printre membrii familiei.

Health visitor? Cat de minunat ar fi fost sa ne fie o astfel de persoana alaturi in primele zile de dupa nastere, atat de grele, atat de pline de nesomn si de nestiinta, cu depresia post-natala batand la usa, cu un start lin al alaptarii ratat. Alaptarea (despre care pregatesc cat de curand un post), despre care credeam ca va fi cea mai naturala si mai simpla chestie din cate aveam de facut in noua viata de mamica, s-a dovedit unul dintre cele mai grele hopuri de trecut. Tentatia abandonarii alaptarii a fost foarte mare la mine si a durat cam 2 luni. Apoi lucrurile s-au reglat, chiar si fara ajutorul unui consultant in alaptare, pe care eram prea obosita sa il caut si sa il contactez, dar vai, cat de super ultra misto ar fi ca statul sa iti puna gratuit la dispozitie un consultant sau un health visitor din asta, in astfel de momente cruciale din viata de proaspat parinte...Nu ca ar fi Statul cea mai prietenoasa si mai dorita entitate din vietile noastre, dar daca tot ne forteaza sa pompam tribut financiar cu nemiluita, ca sa il tinem in viata, poate ar putea sa dea ceva mai mult inapoi.

Sa trecem acum la socializarea bebelusului si cursurile gratuite de tipul celor descrise de autoarea articolului. Astfel de cursuri gratuite o sa vedem noi, mamicile autohtone, la pastele cailor. Asta e clar, nu-mi fac sperante aiurea. Cursuri gratuite cu bebe fac si o sa fac la mine acasa, zi de zi, punandu-mi la bataie imaginatia si pofta de joaca. De socializare ce sa zic; nu ma numar printre norocoasele care sa fi avut prietene deja mamici, prietene care au nascut in aceeasi perioada, cu care sa schimbe o vorba, o parere sau sa imparta o plimbare in parc etc.

Dar oricum, in haosul urban si cotidian in care traim, orice socializare cu cele cateva mamici cu care am inceput totusi sa comunic, din cand in cand, si care au nascut aproximativ in aceeasi perioada, este destul de dificila. Sa fim seriosi, cum am iesit cu caruciorul din mica noastra bula de liniste formata din strada pe care locuim si parcul din apropierea ei, incepe haosul.

O iesire cu caruciorul in oras este o lupta continua. Da-i si lupta-te cu gropile din asfalt, cu masinile parcate pe trotuare, cu fel de fel de alte obstacole. Ia carutul in spinare cu tot cu copil (daca poti, desigur) pe la diverse statii de metrou sau incearca sa te urci cu el in tramvai. Desigur, exista Sfantul Marsupiu, dar poate nu intotdeauna ai chef de carat copilul agatat de tine sau poate uneori nu are el chef sa stea atatea ore in marsupiu. Iar cand pleci cu marsupiul, intotdeauna tre sa mai cari si rucsacelul cu apa, scutece si alte lucruri trebuincioase.

Ca sa nu mai vorbim de dificultatea coordonarii si programarii oricarei intalniri, in vietile agitate pe care le ducem (eu una nu-mi vad capul de treburi si responsabilitati extra-bebe). Poate daca traiam intr-un oras mai mic puteam sa iesim intr-un anume spatiu public in care sa ne vedem cu persoane cunoscute fara sa fie nevoie sa punem mana pe telefon. Sa dam pur si simplu unii de altii, sa schimbam o vorba, sa ne bucuram impreuna ca existam si ca ne-am intalnit, fara sa ne mai straduim atata sa programam o simpla intalnire la care poate nici nu mai reusim sa ajungem, in final (ca doar suntem oameni liberi, nu?...)

In fine, am plecat de la Marea Britanie si am ajuns in alta parte. Ce sa-i faci, flow-ul de ganduri si observatii este puternic in perioada aceasta...

Sydney

Urban Reservoir memories: for a person like me, deep in love with nature and the freedom it can bring to you, but in the same time passionate about discovering and analyzing urban spaces, always believing that every city has a soul and trying hard to sense it, in order to be able to cope with the city life, Sydney has absolutely kicked me in. It was pure urban delight and love at first sight, and since 2011, when I had the chance to visit and explore it, I can say it remained on the top of the list of perfect cities for me. A city with more than 70 beaches and the omnipresent ocean breath, yeah, that is something I long for...

EXPLORARE URBANĂ ÎN BANGKOK - PARTEA I

ZIUA 1

Coborâm în Bangkok amețiți, după o călătorie de vreo 12 ore cu autobuzul. Luăm un taxi care ne poartă în noapte, timp de vreo oră, pe străzile și autostrăzile suspendate  ale orașului, în drum spre hotelul rezervat pe internet. Primul contact vizual cu orașul: o încrengătură nesfârșită de șosele străjuite de blocuri-turn și alte clădiri impunătoare, presărate adesea cu șantiere. Mă gândesc că, inevitabil, spre asta tinde și Bucureștiul cu ale sale politici haotice de urbanism.

Hotelul l-am rezervat la repezeală, de la un net-cafe în Krabi, fără să știm exact unde se află sau ce fel de zonă e pe acolo. Oricum nu contează, pentru că nu avem nici un plan și nici o așteptare concretă de la Bangkok. Totul va fi freestyle improvizat. Taxiul ne costă cam 300 de baht (apr. 30 Ron), pentru mai bine de o oră de circulat.

După o noapte de refacere, a doua zi o pornim la pas prin împrejurimi, încercând să găsim o bancă să mai schimbăm niște bani. Ieșim din hotel, suntem total în pom, habar nu avem în ce parte a orașului ne aflăm. Oricât de lung îmi arunc privirea în jur, văd doar șiruri nesfârșite de blocuri-turn și șantiere.

Primul contact cu orașul la picior: nu sunt trotuare, e haos, trebuie să mergi cu ochii în 4. Căutăm un exchange și 2 tipe amabile ne ghidează – adică ne ținem după ele în timp ce străbatem niște parcări de mașini sau de scutere, extrem de animate de pietoni, care le folosesc pe post de pasaje de trecere (probabil în lipsa trotuarelor). Ca străin, nu prea ai șanse să te prinzi singur că drumurile se pot  scurta prin parcări și pasaje. Intrăm într-un bloc turn incolor și inodor, la unul din etajele căruia se află un mall; în mall sunt și bănci; reușim să schimbăm bani, finally. Mall-ul este de asemenea plin de oameni și de activitate. Totul la aer rece. Întorși în strada caniculară, cumpărăm ananas gata curățat de la o gheretă și sandviciuri de la 7/11, omniprezentul supermarket.

 Sună Marius, un prieten sosit mai înainte la Bangkok, cazat în altă parte decât noi. ”Unde sunteți?”, întreabă el. ”Ei, undeva rătăciți prin Bangkok”, îi răspunde Silviu, și constatăm amuzați că așa și era. Habar nu aveam unde eram, iar de hartă nu făcusem încă rost. Net pe telefon, ioc, deci o ardem fara harti. În fine, stabilim să ne vedem la ”weekend market”, iar Marius ne spune la ce  stație de metrou se află. Asta e simplu, căci avem și noi stație de metrou la 2 pași de hotel. Așa că pătrundem în intimitatea metroului, unde totul arată brici și luxos. 

Ieșim la stația cu ”weekend market”, agitație, căldură mare, foame. Ne strecurăm încet în haosul pieței, unde vedem primele restaurante, cu meniu exclusiv în thailandeză. Vegetariana din mine nu s-ar opri în ruptul capului într-un astfel de loc: risc maxim. Oprim, în sfârșit, la un restaurant cu meniu și în engleză, unde îmi comand clasicul orez cu legume, care mă salvează în orice situație în care nu știu ce să mănânc. Oricum, pe durata șederii în Asia, orezul s-a transformat în pâinea noastră zilnică. Odată, am mâncat orez chiar și la micul dejun, în rând cu trendul local.

Ne reîntâlnim cu Marius, după o despărțire de 2 săptămâni, timp în care el a colindat nordul Thailandei, iar noi sudul. Împreună facem un turneu prin piața de weekend, care e plină de haine hippy, accesorii, tricouri foarte ieftine și tot felul de alte mărunțișuri. Bineînțeles că ne umplem fiecare rucsacii cu tot ce apucăm, inclusiv cadouri, și gata, ăsta va fi shopingul din Bangkok, am scăpat de o grijă, bine că l-am rezolvat din prima zi.

La întoarcerea în zona noastră, decidem să dăm o raită pe străzile din jurul hotelului, și, în spatele blocurilor-turn descoperim un cartier mai vechi tipic din Bangkok. Case cu ghivece de flori la intrare, învălmășeală, zeci de scutere amestecate pe străduțe înguste cu pietoni și mașini, foarte multe frizerii, gherete pe roți, restaurante locale pline ochi. Senzația de haos urban se întețește. Bucureștiul ăla aglomerat și prăfuit de care ne plângem cu toții, pare mic copil pe lângă urbanitatea din Bangkok. Măcar în București există trotuare și treceri de pietoni. Trotuare încărcate de mașini, dar măcar există.

 

Mă întreb dacă planificatorii urbani din Bangkok au făcut măcar o dată în viața lor orașul la picior. Probabil că nu, la fel cum nici majoritatea locuitorilor nu se plimbă la pas prin orașul lor. Pe aici oamenii trăiesc mai mult în interior decât pe străzi. În interior spațiile sunt amenajate și aseptice, izolându-te de haosul stradal. Iar alteori, dimpotrivă, oamenii folosesc strada pentru cele mai diverse activități: dormit, mâncat, citit, relaxat – însă aceste lucruri se întâmplă mai ales în apropierea locurilor de munca pe care le au și unde se pare că își desfășoară o mare parte din viață (mici magazine și afaceri locale, restaurante etc). 

Traficul urban pare să fie o uriașă și tacită negociere: o masă nedefinită în care se amestecă de-a valma scutere, mașini, tuk tuk-uri, biciclete, pietoni, autobuze, ale cărei reguli de funcționare îmi scapă total. Sau poate că absența regulilor este cea care definește traficul. În orice caz, la puținele treceri de pietoni existente nu oprește nimeni. Ori îți iei inima în dinți și traversezi, ori nu mai traversezi deloc, minute sau sferturi bune de oră. Cam așa stă treaba.

În fine, încheiem prima zi de Bangkok cu o incursiune într-un supermarket, de unde încercăm să ne procurăm câte ceva de mâncare. Supermarketul conține și un mare ”food court” – o zona doar cu alimente, care mai de care mai colorate și mai extraterestre. Dăm mai multe ture încercând să ne împrietenim mai întâi mental cu vreun tip de hrană, iar eu ochesc niște bucătărese care prepară live o supă ciudată, cu multe feluri de ciuperci și ierburi. După atâta orez cu legume, simt nevoia să încerc și altceva. 

Îmi iau inima în dinți și comand, rugându-le de mai multe ori pe doamne să nu-mi facă supa ”sapaisi” (spicey). Mă așez la o masă, gust și observ un cuplu în vârstă, mixt (un asiatic și o non-asiatică), oprit în fața mea și privindu-ma țintă. I-am întrebat daca totul este în regulă și ei au zis că da, doar că așteptau să vadă ce reacție am când voi gusta supa, că se vedea că nu eram familiară cu ea. Probabil credeau că e mega picantă și așteptau să vadă cum îmi ia gura foc și să se amuze. Din păcate pentru ei, din fericire pentru mine, supa nu era picantă, doar foarte piperată. Mă milogisem încontinuu de femeile de la tejghea să nu mi-o facă picantă, ele dăduseră de înțeles că așa va fi, dar în țara asta nu poți fi sigur niciodată, te trezești că ți-a luat gura foc când ți-e lumea mai dragă. Femeia din cuplu a mai adăugat că supa aceea tradițională este unul din felurile ei preferate de mâncare și unul extrem de sănătos. Cu efort, am reușit să o termin și cam aici s-au încheiat epopeea mea la ”food court” și prima zi de Bangkok.

to be continued! 

Cheile Sohodol (langa Tg. Jiu) - aprilie 2014

Gărâna

Intamplator, am ajuns si eu, in sfarsit, la Garana – dar nu la vestitul festival de jazz, ci asa, in trecere, prin luna aprilie, cand nu vezi tipenie de turist in zona. Garana este un sat situat cam la 1000 de metri altitudine, nu departe de muntii Semenic (in jud. Caras Severin). Arata ca un loc desprins de lume si, cumva, te simti acolo ca in alta tara. Asta se explica prin faptul ca localitatea a fost înființată în 1828 cu numele de Wolfsberg, de coloniști germani provenind din Pădurea Bavareză și din Boemia de sud. Acesti colonisti sunt cunoscuti sub numele de ”pemi”. Probabil de asta satul arata special si are alt vibe.

foto: Miruna Tirca

Din pacate, in Garana si alt sat invecinat nu mai locuiesc decat 78 de persoane, in prezent, conform spuselor lui Papi, localnic si unul dintre organizatorii festivalului de jazz. Marea parte din case sunt locuinte de vacanta ale orasenilor din Timisoara sau Resita. Cu toate astea, in afara de Festivalul de jazz, se pare ca prin Garana mai misca si alte evenimente (concursuri de biciclete, motociclete etc); s-a facut recent si o partie de schi. Cu toate acestea, se pare ca din partea Primariei nu exista prea mult sprijin pentru revitalizarea zonei, dimpotriva. (conform spuselor celor cu care am schimbat cateva vorbe).

foto: Miruna Tirca

La vreo 3 km de Garana se afla satul Lindenfeld, un sat-fantoma, care a fost in totalitate parasit de locuitorii sai (tot colonisti pemi). Pe aici nu am ajuns inca, dar am inteles ca are o atmosfera cu totul speciala; in multe case parasite se pare ca au ramas obiectele amplasate ca si cum proprietarul s-ar fi dus cateva minute pana in vecini, nu definitiv in alta tara...Lindenfeld se anunta a fi o explorare interesanta pentru vara care urmeaza.







Lindenfeld - fotografie preluata de pe google images