Calatorii de septembrie - mini-jurnal

Kinder Trips, jurnal de septembrie: am inceput toamna printr-o incursiune de cateva zile in Bulgaria, in Kavarna, punct din care am explorat si alte locuri, cum ar fi golful Bolata, farul & plaja din Shabla, crescatoria de midii de la Dalboka. Sper sa gasesc timp pentru un articol despre toate aceste locuri, plus altele pe care le-am mai vazut prin Bulgaria.

In drumul inapoi spre tara ne-am oprit o zi intreaga in Krapetz, unde am fi vrut sa mai ramanem 1-2 nopti, dar din pacate nu am gasit nici o camera libera in tot satul! Nu ne-am fi imaginat asa ceva (Krapetz parca era satucul ala mic si anonim, in care merg doar cunoscatorii, right?), drept pentru care nu aveam nici cortul la noi, dar asa a fost sa fie. Astfel, am petrecut o zi intrega pe plaja generoasa si calma din Krapetz, dupa care am ridicat ancora si seara am pornit direct spre Bucuresti.

Am crezut ca aceasta a fost ultima iesire la mare pe anul acesta, ne si luasem ramas bun de la ea, dar nu a fost sa fie asa :) Zilele au fost neobisnuit de calde in prima parte a lunii septembrie iar marea ne tot chema inapoi. Drept pentru care am mai facut o tura in locul de suflet dar pe care l-am evitat toata vara: 2 Mai.

Aici s-au intamplat cateva lucruri minunate: in primul rand, apa era extraordinar de calda pentru aceasta perioada iar plaja emana liniste si pace, cum rar prinzi prin 2 Mai; apoi Noria, fetita noastra, jucandu-se la malul marii, a gasit o sticluta cu un mesaj scris in rusa: "ca sa nu fie mai rau, trebuie sa-i iubesti pe toti"; si o alta chestie – au venit lebede albe la malul marii, care au stat indelung si au interactionat cu cei prezenti. Asadar, acesta a fost adevaratul „goodbye” de la mare. Speram sa ne revedem pe meleaguri asiatice, la inceputul anului 2017.

Urmeaza o excursie de cateva zile la Brasov, cu treaba, dupa care in octombrie vom merge toti trei in Berlin, pentru o saptamana, unde vom vizita niste prieteni. Avem ceva emotii, pentru ca va fi primul zbor al Noriei.

Kindertrips va doreste o toamna frumoasa, cu cat mai multe calatorii. Always travel!

Despre urbanismul "grassroots"

Acest articol pune punctul pe i într-o chestiune care mă frământă demult: ce șanse are urbanismul de tip ”pop up”, ”de jos în sus”, ”grassroots” sau numit metoforic ”acupunctură urbană” să schimbe cu adevărat actuala paradigmă, să genereze o mișcare socială inclusivă, capabilă să acționeze asupra felului în care relaționăm cu orașele și producem spațiul urban.

Ei bine, articolul ăsta zice pe șleau: n-are nici o șansă, atâta timp cât cei care inițiază abordări alternative ale spațiilor urbane nu se unesc și nu reușesc să formeze o mișcare puternică și atenție, politică! În lipsa unei astfel de mișcări, toate intervențiile urbane rămân cazuri relativ izolate, care acționează doar local și schimbă în bine lucrurile pentru un număr mic de oameni – oricât ar fi ele de reușite, inovative și cu potențial de replicare.

Da, astfel de proiecte pot să propună, să testeze, să structureze și să consolideze diverse instrumente de lucru în/cu spațiul urban & diversele comunități care îl populează, dar sunt mari șanse ca foarte puține persoane să preia și să utilizeze în mod activ astfel de instrumente. Dacă vrem ca practicile alternative urbane să ajungă la cetățeanul obișnuit, care să le pună în aplicare în mod concret, este nevoie de foarte multă muncă de organizare comunitară, ori aici se cam rupe filmul de multe ori, pentru că puțină lume e dispusă să se bage în treaba asta. De ce? Pentru că organizarea comunitară, o chestie super tare de altfel, poate fi în același timp un proces dificil și istovitor. Este mult mai lejeră poziția de inovator care pilotează și experimentează/testează practici de intervenție în mediul urban, propunându-le apoi altora pentru multiplicare. Doar că de cele mai multe ori, tind să cred că, pur și simplu, ele nu se multiplică, așa, de la sine și neîmpinse de la spate.

Pe de altă parte, grupurile de inițiativă civică auto-organizate (adică acele grupuri care chiar fac organizare comunitară) se construiesc adeseori (dar nu exclusiv) în jurul unor probleme urgent de rezolvat – cu alte cuvinte, oamenii se activează mai ales atunci când ceva le amenință în mod indirect (sau chiar direct) ograda extinsă (casă, stradă, cartier etc), dar nu se activează neapărat pentru a preveni eventuale probleme, pentru a utiliza instrumente de activare urbană anterior testate de alții, pentru a-și face, pur și simplu, orașul un mediu mai plăcut sau pentru a căpăta putere de decizie, adică putere politică.

În afară de aspectele menționate mai sus, mai este încă un lucru – după mine ingredientul cel mai important care împiedică coagularea unor forțe care să aibă ceva de spus în ceea ce privește modelarea spațiului urban în peisajul local din România: faptul că actorii preocupați de urbanismul participativ (mă refer aici la ONGuri și diverși experți, nu la grupurile civice) sunt mai degrabă focusați pe propria afirmare și recunoaștere publică, pe evidențierea propriilor metode de lucru și doar adiacent pe clădirea și mai ales MENȚINEREA unor punți de legătură cu alți actori. Așadar, toate inițiativele rămân cumva individuale, în cele din urmă, fără prea multă putere de a genera și consolida o nouă paradigmă, care să reușească să producă schimbare la nivel politic sau de politici publice.

Stefan Ghenciulescu rezuma treaba asta într-un articol mai vechi: ”Deci ești într-o permanentă luptă. Uneori eliberezi strada ca să ți-o fure altcineva. Fără nivelul macro, nu stai decât să faci chestii mici, funky, dar care nu au niciun viitor. Dacă rămâi doar la nivel macro, instituțional, nu faci de fapt nimic, pentru că nu ajungi să faci lucrurile concrete, să testezi. Asta e o problemă generală pe scena culturală românească, pentru că încă nu-i nimic care să lege planurile și să garanteze cât de cât un viitor pentru toate chestiile astea mici.”
(http://www.scena9.ro/article/cum-deschidem-bucurestiul)

Visăm la rețele de interese comune în domeniul urban, ai căror membrii să acționeze atât individul cât și colectiv, dar mai ales complementar, însă în realitate ne vine greu să ne asumăm până la capăt responsabilități, să lucrăm unii cu alții sau pur și simplu să înțelegem mecanismul lucrului împreună, al felului în care se împart responsabilitățile, al faptului că fiecare rol dintr-o echipă contează și că, în proiecte, toate lucrurile, activitățile și rolurile sunt la fel de importante. E și normal, având în vedere că în școala românească exercițiul lucrului în echipă e o specie rară sau chiar dispărută din capul locului, la fel ca și aprecierea meritelor celorlalți.

Colac peste pupăză, vine și competiția pentru finanțări și granturi, acaparată, așa cum îmi zicea cineva mai demult, de logica individualistă și competitivă a pieței. Astfel încât activează fiecare pe pielea lui, încercând să atragă propriile granturi și simțind din plin greutatea gestionării multiplelor roluri care îi revin, sau, cel mult, în cadrul unor gășculițe care reușesc cumva să împartă diverse resurse.

Concluzia: perpetuăm în cadrul așa zisei societăți civile aceleași stereotipuri din restul societății, pe care am vrea să le vedem schimbate. Ne dorim să vedem în jur mai multă solidaritate, dar ahh ce greu e să manifești tu însuți solidaritate, sub diverse forme, în diverse contexte sociale, în cadrul propriei bresle sau față de alte realități urbane, ca să re-ajung de unde am pornit.

Cu toate acestea, îmi păstrez încă speranța că suntem pe drumul cel bun, că fiecare are lecțiile lui de învățat, experiențe prin care trebuie să treacă pentru a dobândi o perspectivă mai largă și mai generoasă asupra felului în care funcționează lumea (împreună) și în care se produce transformarea (anevoioasă) socială. Și că toate inițiativele răzlețe de intervenții în spațiul urban reprezintă etape în procesul complex de generare și consolidare a unei noi paradigme, care să chestioneze felul în care ne producem orașele, care să aducă un suflu nou, compus din acțiune și inspirație, deopotrivă, și care să capete, la un moment dat, puterea bulgărelui de zăpăda care se rostogolește într-o avalanșă.

Despre somnul intrerupt al mamelor si nu numai

Am de ceva timp in cap postarea asta, mai ales dupa niste discuții in contradictoriu prin Berlin, in urma cărora mi-am clarificat mai bine ceea ce am de spus.

Datorită faptului ca am ales sa o alăptez pe Noria minim 2 ani (pana la adânci batrâneți, cum se hăhăie fără rost unii), am ajuns sa experimentez de voie si de nevoie somnul polifazic.

Ce presupune somnul asta polifazic: nu mai dormi încontinuu timp de 7-9 ore, asa cum se procedează in mod obișnuit, ci dormi intrerupt, in reprize, cu pauze mai lungi sau mai scurte. La început chestia asta te epuizează complet, dar dupa un timp reusesti sa sari peste primele faze light ale somnului si sa intri direct in faza REM (faza cu adevărat odihnitoare a somnului). Cand atingi punctul asta, chiar daca ai un somn intrerupt, ajungi totuși sa te odihnești si sa funcționezi in orele in care ești treaz, uneori la o capacitate superioară fata de cum erai inainte.

Vineri pe 28 octombrie s-au împlinit 20 de luni de cand nu am mai dormit o noapte legată. Pot spune ca, pentru mine, cel mai mare șoc al maternității a fost deprivarea de somn, pe care am resimțit-o puternic in primele luni si pentru care nimic nu m-a pregătit inainte.

Auzeam poveștile cu "nu o sa mai dormi la fel", "copilul nu o sa va dea voie sa dormiți", dar nu îmi puteam imagina ce înseamnă, din punct de vedere psihic si fizic. Eram o persoana care nu prea mai funcționa daca nu avea parte de un somn bun si neîntrerupt, ba chiar lipsa somnului ma făcea arțăgoasa si ursuză. Cu atât mai mare a fost șocul de la începutul părintelii. Peste faza cu acceptat si internalizat faptul ca ni s-a schimbat viața radical si ca urma sa avem un "job" 24 din 24, fără prea mult loc pentru libertăți personale, am trecut relativ repede si am început sa învățam sa crestem impreuna cu noua ființa. Dar peste faza cu deprivarea de somn nu am reușit sa trec chiar asa ușor, a durat luni întregi...
20 de luni mai târziu, pot spune ca am dezvoltat diverse mecanisme prin care gestionez in mod mulțumitor situația (ceva ce mi s-ar fi părut inimaginabil inainte de Noria), unul din ele fiind odihna profunda in reprizele scurte de somn. Nu iese întotdeauna, dar de cele mai multe ori da. Mi-o dau cu REM, cum ar veni :)).

Iar starea din timpul orelor de trezie este un soi de zombie-hood, dar, culmea, caracterizat de claritate mentală, care îți permite sa te aduni rapid si sa derulezi fara mult efort diverse procese prin creier.
Se vehiculează ideea ca alde Tesla sau Leonardo da Vinci, si alții, erau practicanți ai somnului polifazic. Or fi știind ei ce știau, daca alegeau benevol sa se pună in astfel de situații. La fel si strămoșii noștri, presupun, care dormeau tot in ture.

Deci iată ca pana la urma se poate coabita si cu ceva atât de înfricoșător si profund inconfortabil precum deprivarea de somn (folosită inclusiv ca metoda de tortura, ca sa știm mai clar despre ce vorbim), ba chiar poți sa transformi toata treaba intr-un fel de avantaj, ajungand sa ai mai mult timp la dispoziție si sa procesezi mai rapid diversele informații.

Nu înseamnă ca nu sunt deloc obosita sau ca nu am am din cand in cand momente de epuizare (cel puțin la început a fost crâncen), dar nah, per ansamblu am învățat sa funcționez (si) asa.

Așadar, atunci cand o sa ma mai auziți spunând ca nu am mai dormit legat de nush cat timp pentru ca o alăptez pe Noria, nu, nu e ceva atât de naspa, si nu, nu sunt stresată sau terminata cum se grăbesc unii sa tragă concluzia si nu, nu ar trebui sa renunț la alăptat asa cum mi se tot vehiculează, adică la robinetul de beta-endorfine al copilului, pe care pur si simplu nu pot sa i-l tai, sperand ca-mi va fi mie mai bine - bine este intr-o mare măsura, oricum, si nu frate, nu pot sa-i iau copilului endorfina de la gura, pentru ca nu pot.

It's just a fact. Pe care-l povestesc lejer asa, oricui, pentru ca asta e realitatea mea de acum, iar ultimul lucru pe care vrei sa-l auzi sunt sfaturile de genul "da de ce nu renunți, daca e asa hardcore pentru tine?". E un hardcore îmblânzit, cu care am învățat sa trăiesc, la fel ca atâtea alte mame.

Poate nu e un subiect obișnuit si lejer de conversatie, sau ușor de explicat, asa cum in general provocările parentingului ramân subiecte destul de tabu (mai ales pentru mame), pentru ca nu-i asa, ce poate fi mai minunat pentru o femeie decât sa devină mama, adică o femeie împlinita, care pluteste pe norișorii roz & pufoși ai maternității (puff, puff, puff ☁️☁️☁️), unde totul e (mai mult decât) perfect, nu e loc de greutăți, plangaciuni si reflecții oneste asupra intregii palete de sentimente & experiențe venite la pachet odată cu aceasta aventura. Sigur, or fi unele cazuri in care se întâmpla sa fie totul lapte si miere, deși peste 90% din mamele cu care am mai discutat au semnalat diverse greutăți întâmpinate, adeseori aceleași.

Sincer, m-ar fi ajutat mult sa aud despre toate fatetele maternitatii inainte de naștere, dincolo de banalul si inexpresivul "e greu, da e si frumos". Analizate si din punct de vedere al societății contemporane, care contribuie din plin la insingurarea si deprimarea tinerilor părinți, calcand in picioare vechiul "it takes a whole village to raise a child", cu atât mai bine. Nu zic acum ca tot ce a fost cândva demult era perfect si ca ar trebui sa "ne întoarcem la valorile strămoșești", gen, (not my kind of theory), dar hai sa fim onesti si sa vedem cu ochiul limpede in ce fel de societate am ajuns sa trăim, ce valori individualiste se cultiva si ce înseamnă de fapt sa cresti un copil in ziua de azi, cum toate recomandările mainstream te sfătuiesc, practic, sa scapi cat mai rapid de el: sa il întarci repede repede ca sa revii in câmpul muncii, nu cumva sa stea producția pe loc, sa il umfli cu lapte praf, ca deh, industria laptelui praf it's a big industry, si doar laptele praf e la fel de bun ca ăla matern (pai nu?), asa ca doar 6 luni de alăptat sunt suficiente, sa doarmă separat de părinți ca asa își formează, cica, autonomia, sa il instituționalizezi cat de curand si câte si mai câte etc

Toate astea in timp ce esti toata ziua pe cont propriu cu el, cel puțin in primii ani (noi de exemplu nu avem ajutor extern iar părinții nu ne locuiesc in Bucuresti), responsabil sa hrănești, sa îmbraci si sa educi un viitor cetățean integru, alergand non-stop dupa resurse financiare cu care sa il crești, intr-o lume din ce in ce mai demanding si mai precară.

Revenind la ce ziceam mai devreme, vizavi de norișorii luminosi ai maternității, eu am ales sa nu mai cultiv genul asta de omisiune si sa povestesc sincer, atunci cand o fac, despre toate, cu bune si rele.
Daca e "greu si frumos", hai sa explicam mai clar de ce.

Despre aceste lucruri si despre vrăjeala cu idealizarea primelor luni scrie si Raluca Loteanu aici.

Deci cam asta e..