marți, 15 noiembrie 2016

Despre urbanismul "grassroots"

Acest articol pune punctul pe i într-o chestiune care mă frământă demult: ce șanse are urbanismul de tip ”pop up”, ”de jos în sus”, ”grassroots” sau numit metoforic ”acupunctură urbană” să schimbe cu adevărat actuala paradigmă, să genereze o mișcare socială inclusivă, capabilă să acționeze asupra felului în care relaționăm cu orașele și producem spațiul urban.

Ei bine, articolul ăsta zice pe șleau: n-are nici o șansă, atâta timp cât cei care inițiază abordări alternative ale spațiilor urbane nu se unesc și nu reușesc să formeze o mișcare puternică și atenție, politică! În lipsa unei astfel de mișcări, toate intervențiile urbane rămân cazuri relativ izolate, care acționează doar local și schimbă în bine lucrurile pentru un număr mic de oameni – oricât ar fi ele de reușite, inovative și cu potențial de replicare.

Da, astfel de proiecte pot să propună, să testeze, să structureze și să consolideze diverse instrumente de lucru în/cu spațiul urban & diversele comunități care îl populează, dar sunt mari șanse ca foarte puține persoane să preia și să utilizeze în mod activ astfel de instrumente. Dacă vrem ca practicile alternative urbane să ajungă la cetățeanul obișnuit, care să le pună în aplicare în mod concret, este nevoie de foarte multă muncă de organizare comunitară, ori aici se cam rupe filmul de multe ori, pentru că puțină lume e dispusă să se bage în treaba asta. De ce? Pentru că organizarea comunitară, o chestie super tare de altfel, poate fi în același timp un proces dificil și istovitor. Este mult mai lejeră poziția de inovator care pilotează și experimentează/testează practici de intervenție în mediul urban, propunându-le apoi altora pentru multiplicare. Doar că de cele mai multe ori, tind să cred că, pur și simplu, ele nu se multiplică, așa, de la sine și neîmpinse de la spate.

Pe de altă parte, grupurile de inițiativă civică auto-organizate (adică acele grupuri care chiar fac organizare comunitară) se construiesc adeseori (dar nu exclusiv) în jurul unor probleme urgent de rezolvat – cu alte cuvinte, oamenii se activează mai ales atunci când ceva le amenință în mod indirect (sau chiar direct) ograda extinsă (casă, stradă, cartier etc), dar nu se activează neapărat pentru a preveni eventuale probleme, pentru a utiliza instrumente de activare urbană anterior testate de alții, pentru a-și face, pur și simplu, orașul un mediu mai plăcut sau pentru a căpăta putere de decizie, adică putere politică.

În afară de aspectele menționate mai sus, mai este încă un lucru – după mine ingredientul cel mai important care împiedică coagularea unor forțe care să aibă ceva de spus în ceea ce privește modelarea spațiului urban în peisajul local din România: faptul că actorii preocupați de urbanismul participativ (mă refer aici la ONGuri și diverși experți, nu la grupurile civice) sunt mai degrabă focusați pe propria afirmare și recunoaștere publică, pe evidențierea propriilor metode de lucru și doar adiacent pe clădirea și mai ales MENȚINEREA unor punți de legătură cu alți actori. Așadar, toate inițiativele rămân cumva individuale, în cele din urmă, fără prea multă putere de a genera și consolida o nouă paradigmă, care să reușească să producă schimbare la nivel politic sau de politici publice.

Stefan Ghenciulescu rezuma treaba asta într-un articol mai vechi: ”Deci ești într-o permanentă luptă. Uneori eliberezi strada ca să ți-o fure altcineva. Fără nivelul macro, nu stai decât să faci chestii mici, funky, dar care nu au niciun viitor. Dacă rămâi doar la nivel macro, instituțional, nu faci de fapt nimic, pentru că nu ajungi să faci lucrurile concrete, să testezi. Asta e o problemă generală pe scena culturală românească, pentru că încă nu-i nimic care să lege planurile și să garanteze cât de cât un viitor pentru toate chestiile astea mici.”
(http://www.scena9.ro/article/cum-deschidem-bucurestiul)

Visăm la rețele de interese comune în domeniul urban, ai căror membrii să acționeze atât individul cât și colectiv, dar mai ales complementar, însă în realitate ne vine greu să ne asumăm până la capăt responsabilități, să lucrăm unii cu alții sau pur și simplu să înțelegem mecanismul lucrului împreună, al felului în care se împart responsabilitățile, al faptului că fiecare rol dintr-o echipă contează și că, în proiecte, toate lucrurile, activitățile și rolurile sunt la fel de importante. E și normal, având în vedere că în școala românească exercițiul lucrului în echipă e o specie rară sau chiar dispărută din capul locului, la fel ca și aprecierea meritelor celorlalți.

Colac peste pupăză, vine și competiția pentru finanțări și granturi, acaparată, așa cum îmi zicea cineva mai demult, de logica individualistă și competitivă a pieței. Astfel încât activează fiecare pe pielea lui, încercând să atragă propriile granturi și simțind din plin greutatea gestionării multiplelor roluri care îi revin, sau, cel mult, în cadrul unor gășculițe care reușesc cumva să împartă diverse resurse.

Concluzia: perpetuăm în cadrul așa zisei societăți civile aceleași stereotipuri din restul societății, pe care am vrea să le vedem schimbate. Ne dorim să vedem în jur mai multă solidaritate, dar ahh ce greu e să manifești tu însuți solidaritate, sub diverse forme, în diverse contexte sociale, în cadrul propriei bresle sau față de alte realități urbane, ca să re-ajung de unde am pornit.

Cu toate acestea, îmi păstrez încă speranța că suntem pe drumul cel bun, că fiecare are lecțiile lui de învățat, experiențe prin care trebuie să treacă pentru a dobândi o perspectivă mai largă și mai generoasă asupra felului în care funcționează lumea (împreună) și în care se produce transformarea (anevoioasă) socială. Și că toate inițiativele răzlețe de intervenții în spațiul urban reprezintă etape în procesul complex de generare și consolidare a unei noi paradigme, care să chestioneze felul în care ne producem orașele, care să aducă un suflu nou, compus din acțiune și inspirație, deopotrivă, și care să capete, la un moment dat, puterea bulgărelui de zăpăda care se rostogolește într-o avalanșă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu