duminică, 27 august 2017

Kinder Trips

Salut. Începând din mai 2017 postez pe noul meu site www.kindertrips.com. Nu voi mai utiliza acest blog.

Mă puteți citi acolo!

sâmbătă, 4 martie 2017

Experiente urbane in Kuala Lumpur – jungla din spatele blocurilor

Fiecare oras ascunde propriile surprize urbane, chiar acolo unde nu te astepti. Prima data cand am mers in Kuala Lumpur (in 2013) mi s-a parut un oras haotic, o adevarata jungla de beton cum nu mai vazusem vreodata (deh, primul contact cu o metropola asiatica). Apoi, dupa ce am vizitat si alte orase din zona, Kuala Lumpur a urcat pe pozitia numarul unu in topul meu personal de orase asiatice suportabile.

La a doua vizita, am explorat mai pe indelete parcurile, gradinile si spatiile verzi din Kuala Lumpur. Am calatorit impreuna cu partenerul si fetita noastra de 2 ani, ceea ce inseamna ca a trebuit sa frecventam adeseori astfel de spatii, in cautare de umbra, liniste si locuri de joaca. 

Cea mai interesanta explorare urbana a fost de departe incursiunea intr-un soi de „jungla de cartier”, pe care am facut-o impreuna cu Vlad, gazda noastra din Kuala Lumpur. Pentru o persoana pasionata de observatia si analiza urbana, cum sunt eu, aceasta iesire a fost o adevarata mina de aur! Ai mei au ramas acasa, asadar, am avut timp pentru mine însămi + explorare urbana = bucurie dubla!

Incet, incet, am lăsat blocurile din cartierul Pantai HillPark in urma si am luat-o pe o potecuța destul de greu de observat catre jungla din spatele clădirilor, pe care am zărit-o prima data in perspectiva de pe terasa unui hotel, trezindu-mi imediat interesul. De sus, vazusem un enorm spatiu verde care trona in mijlocul unor cartiere condensate de blocuri si imediat mi-am dorit sa merg acolo.

rooftop
Jungla urbana vazuta de pe terasa unui hotel


Potecuta pe care am patruns in jungla
Nu e chiar ceva obișnuit pentru cartierele din Kuala Lumpur sa aibă un asemenea spațiu verde in zona, de o marime considerabila, de aceea ma consider norocoasa pentru ca am putut locui timp de cateva zile intr-un „cartier cu jungla” :)).

Locul se numește Bukit Gasing, o pădure tropicală care se întinde pe mai bine de 100 de hectare. Fiind înconjurată de cartiere rezidențiale, Bukit Gasing este un fel de parc informal folosit de locuitorii din zona, mai ales în weekenduri. Cu siguranță, un loc care merită vizitat de iubitorii naturii. 

Așadar, la o distanța de circa un sfert de ora de mers pe jos, am ajuns in jungla cu vegetație deasa si maimuțe, in care pierdeai instantaneu sentimentul ca te afli in oras. Noi am facut un traseu scurt prin jungla, pentru ca voiam sa continuam explorarea si sa observ diverse tipuri de locuire urbana, dar jungla e destul de mare si ai posibilitatea sa te preumbli ore in șir prin ea.

Prin jungla de cartier

Jungle boogie :)
Harta zonei
Am ieșit intr-un cartier rezidențial de case, unde am observat si diverse clădiri părăsite. Blocurile turn se ițeau si pe aici din depărtare, sunt trântite prin tot orașul si fac parte din skyline, nu ai cum sa le ratezi, oriunde ai fi. Unele case aveau gradini spectaculoase, inundate de vegetatie.

O casa cu o super gradina

Detaliu din zona rezidentiala strabatuta


Apoi am ieșit intr-o sosea pe care am traversat-o freestyle, in lipsa trecerilor de pieton, dupa care am ajuns intr-un parc de cartier. Uraaa, Kuala Lumpur are si parcuri de cartier, in afara celor centrale si cunoscute! Am băut o bere luată de la supermarket, pe o băncuța din parc  si am evocat întâmplări din prima noastră tinerețe, pana cand s-a întunecat. 8 Ron berea la doza cea mai ieftină, ca doar suntem in tara musulmană.

Ma simțeam puțin cam ciudat pentru ca beam bere intr-un parc unde se plimbau inclusiv femei cu fata si corpul total acoperite, dar oricum in Malaezia lumea pare toleranta si nu se uita urat la tine doar pentru atata lucru. Fiecare cu treaba lui, la fel ca in complexul de locuințe unde locuieste Vlad si unde unele femei fac baie in piscina îmbrăcate, iar altele in costum de baie. 

Parcul in care ne-am relaxat

Am intrat apoi intr-un mall (Amcorp Mall) si am mers intr-o librărie de cărți pentru copii, foarte misto si ieftină (BookXcess)! Am făcut o captura de 5 cărțulii cu coperți subțiri (călătorim toti 3 cu o singura valiza), desi as fi plecat acasa cu jumătate din magazin. Toate cele 5 carti au fost in valoare de aproximativ 60 de Ron.

Libraria cu carti pentru copii ieftine, care avea o sectiune intreaga dedicata toddlerilor!
La întoarcere am luat un Grab, aplicație locală de taxi. Si cam asta a fost scurta explorare - sunt mama de toddler, nu-mi permit sa lipsesc prea multe ore de la baza :). 

Ca simpli turiști in Kuala Lumpur, probabil nu am fi ajuns vreodată intr-o "jungla de cartier", drept pentru care ii sunt tare recunoscatoare lui Vlad ca m-a dus  acolo. Iubesc sa vizitez locuri unde am prieteni sau orice fel de conexiune locală, aspecte care îți pot influenta intr-un mod covârșitor experiențele si percepțiile!

*** Daca vreti sa ajungeti si voi in aceasta jungla urbana, cel mai ușor este să luati un taxi. Alternativ, se poate lua trenul LRT până la stația ”Universiti” (linia Kelana Jaya) și de acolo taxiul până la intrarea de la Jalan Tanjong. Mai sunt și alte variante, dar acestea rămân cele mai simple. Dacă șoferii de taxi nu știu exact unde să vă lase, puteti intra in vorba cu locuitorii din zona, cu siguranta vor sti sa va directioneze unde trebuie. Puteti cerceta si pe harta, odata ajunsi in zona.

Locație: Bukit Gasing Forest Park, 46000 Petaling Jaya, Selangor, Malaysia

*** Imbracati-va in haine lungi si nu uitati repelentul de insecte! Jungla este nemiloasa!

***Nu veți găsi alimente sau băuturi, deci trebuie să veniți pregătiți.

***M-as bucura mult daca veti ajunge in acel loc in urma recomandarilor mele si daca veti mentiona sursa inspiratiei & a informatiilor. In felul acesta, puteti contribui la incurajarea si sustinerea blogului, fapt pentru care va multumesc tare mult!

***Puteti urmari calatoriile noastre pe pagina de Facebook: www.facebook.com/kinder.trips

marți, 20 decembrie 2016

Părinteala - jurnal al ieșitului în oraș

Făceam ieri sinteza zilei: de când nu am mai ieșit la un party sau la un concert. Pai ultimele concerte la care am mers au fost la Bucharest Green Sounds, la final de august (o ediție cam foarte obosita). Ultima data (si prima postmaternitate) am fost intr-un club acum foarte multe luni, la un drum n bass. Asa ca in weekendul asta am zis ca orice ar fi, valea pe afara, looking for a Saturday night fever - ultima șansa pe 2016. Am lăsat copilul in duioasa companie paternă si am întins-o.

Am avut pe lista 2 variante: Indica Dub organizat de Kaya Foundation la Club Fabrica si concert Baba Commandant la Kran. A câștigat Indica Dub, data fiind apropierea de casa, desi mi-as fi dorit foarte mult sa ajung si la concert, fiind o veche fana a muzicii africane, pe care o prinzi prin Bucuresti de la rar spre deloc.

Speram cumva sa pot ajunge la ambele dar nu s-a legat, nici nu aveam energie de alergat dintr-o parte in alta. La Fabrica, prima ora cu Indica Dub a fost pe alocuri cam monotona, dar apoi omul si-a intrat bine in film, la fel si publicul, iar vibrația colectivă s-a ridicat.

Întotdeauna am perceput ca pe o mare bucurie & onoare sa poti vedea/asculta live la tine in oras artiști care vin din cu totul alte culturi muzicale si spatii. Deci big up pentru organizatori! Iar pentru mine sfera afro si cea jamaicana, cu toate derivatele lor, au fost si ramân super speciale. Neverending love!💛🎵💚🌀

O scurta paralela, chiar daca nu am ajuns la Baba Commandant: scriind aceste rânduri îmi aduc aminte cu maxima plăcere (dar si cu nostalgie, pentru ca nu am mai ajuns de multi ani) de locul unde am luat contact prima data cu muzica africana live: festivalul de world music organizat anual in Sines, Portugalia. Am mers câțiva ani la rând, in perioada 2005-2009. Privind retrospectiv, îmi dau seama ca festivalul asta ținut pe malul oceanului (just pure bliss for me💗) a fost una dintre cele mai tari chestii din viața mea, un generator puternic de super momente, amintiri, timp de calitate si cultura muzicală. Nu stiu cat de mult a crescut in ultimii ani sau daca s-a schimbat atmosfera, dar perioada in care l-am frecvent alături de amicii din acei ani a fost pur si simplu magica. Oricum, îmi doresc mult sa ajungem acolo si cu Noria.

In rest, pe la Fabrica, m-am întâlnit cu A, mama unui băiețel de 3 ani, care îmi povestea entuziasmata ca in sfârșit băiețelul a ajuns in acel moment al vieții in care doarme toata noaptea iar ea poate sa iasă liniștita, finally, fara sa mai frece telefonul din 5 in 5 minute. "Acum poate îți vine ideea sa mai faci altul, numero due, si o iei de la capăt", glumesc eu. "Aaa nuu, e foarte ok asa :))", zice ea. "Foarte ok asa și la mine :))", zic eu.

Deci cool, mai am de așteptat încă un an, ca sa nu mai frec îngrijorată telefonul din 5 in 5 minute :))

Cine zice ca părinții nu au nevoie de distracție? Au, ca de aer...
Va urma.
#parinti

 Sines, Portugalia

 Sines, scena mare din castel - Sines World Music Festival

 Campingul din Sines

 Festival vibes, Sines

marți, 15 noiembrie 2016

Premianti cu ganduri negre :D

Transmit la cald din Timisoara o postare care i-ar putea interesa pe toti cei care visează sa facă proiecte "pe fonduri", pe cei care le fac, pe finanțatori si nu numai.

In data de 13 noiembrie 2016 am obținut premiul 1, la secțiunea Cultura, la Gala Tineretului din Romania organizata de Ministerul Tineretului si Sportului in Timișoara. Proiectul premiat a fost "Da culoare școlii tale!", finanțat prin Fondul Ong derulat in parteneriat cu Colectiv A, Centrul Sintagma si Kulturtrip, proiect prin care am revitalizat pereții din 7 scoli situate in 5 județe, prin realizarea de picturi murale de mari dimensiuni.

Picturile au fost unele participative, executate de echipe mixte din care au facut parte artiști, elevi, profesori si facilitatori. Toate picturile au avut tematici legate de drepturile omului/copilului si au fost generate in timpul unor ateliere pregătitoare, încorporând in final toate ideile elevilor. Proiectul a testat in premiera in Romania o metodologie de arta participativa prin pictura murală.

La începutul anului 2016, Komunitas a mai obținut si Premiul pentru activare socială & urbana, in cadrul galei Afcn, cu proiectul Spatii Urbane in Acțiune.

Faptul ca aceste proiecte pe care le-am inițiat, conceput si coordonat cu mari greutăți administrative & birocratice au fost recunoscute in mod public ca fiind valoroase, nu poate decât sa ma bucure. Ele au fost, totodata, proiecte-laborator, din care s-au născut inițiative noi, in care s-au format si au avut ocazia sa experimenteze & sa se inspire diverși colaboratori, care ulterior au pus bazele propriilor proiecte sau care au plecat mai departe la drum cu abilitați noi dobândite.

Este foarte frumos si încurajator atunci cand obținem premii publice si le mulțumesc pe aceasta cale tututor celor care s-au gândit sa ne premieze. Trecand peste aceste aspecte pozitive, care funcționează si ca un fel de guri de aer proaspăt, trebuie sa punctez multiplele dificultăți cu care se confrunta toti "proiectasii" (din organizațiile mici si medii) care încearca din răsputeri sa schimbe ceva in societate, uneori chiar cu prețul unor sacrificii in viețile personale:

1.Trăim intr-o stare continua de stres si precaritate, alergând intr-una dupa fonduri, neștiind exact din ce ne vom susține la anul si cum ne vom continua programele, in competiție cu o mulțime de alte organizații care se bat pentru aceeași felie. Felia evident nu ajunge pentru toata lumea, deși nevoi si probleme de rezolvat exista din plin in societatea noastră. Competiția asta pentru bani nu face decât sa ne țină departe unii de alții, sa ne risipim energiile aiurea, sa nu formam rețele solide, care sa aibă un cuvânt de spus in formularea legilor & politicilor publice si sa nu ne solidarizam. Adeseori derulam proiecte in locul statului & autorităților. Cu toate acestea, sprijinul instituțional de care am avea nevoie ca de aer, ca sa ne putem face liniștiti treaba, este de la rar spre deloc.

2.Organizațiile mici si medii nu reușesc cu ușurintă sa externalizeze muncile nasoale (pentru mine personal sunt nasoale) precum managementul financiar sau managementul general de proiect. Asta pentru ca nu găsești pe toate drumurile oameni competenti în aceste domenii (chiar daca multi trăiesc cu impresia ca stiu cu ce se mănâncă managementul de proiect, ca se prinde din aer sau ca e suficient sa mergi la ceva cursuri de formare ca sa capeți competente). Iar profesioniștii deja formați si trecuți prin experiența unor ani de proiecte își caută pe buna dreptate joburi bine plătite si nu vin sa lucreze pe 2 lei in Ong-ul tău premiat si idealist. Asa ca nu ne rămâne decât sa ne ocupam noi înșine de tot ceea ce înseamnă gestionare tehnica, administrativă si financiară a unui proiect sau sa formam oameni muncind cot la cot cu ei (pentru ca apoi sa îți plece in alte părți cu competentele proaspăt formate, pentru ca tu nu ai nici o siguranța, nu poti garanta ca ei vor avea un job constant, data fiind loteria finanțărilor) - un fel de moartea pasiunii cu pași repezi si siguri.

3.Neavând sprijin instituțional, muncim pe brânci (neremunerat) pentru a concepe si scrie proiecte. Adeseori se întâmpla sa nu iei finanțare pentru aceste proiecte iar munca asidua de concepție si scriere a unei aplicații devine un soi de pierdere colaterală pe care trebuie sa ți-o asumi, vrând nevrând.

4. Birocrația ne omoară cu zile. Ne omoară entuziasmul si motivația de a face proiecte utile pentru societate. Si nu, organizațiile mici si medii nu isi permit sa plăteasca o armata de sclavi care sa le execute munca administrativă. Stimați finanțatori, atunci cand, de exemplu, ne trimiteti pe cap un audit la audit (cum am primit noi chiar la proiectul premiat "Da culoare scolii tale"), nu, nu ne încurajați sa avansam si sa devenim mai puternici si mai sustenabili, ci dimpotrivă, sa ni se ia, sa ne băgam picioarele si sa închidem taraba de tot, sa renuntam la a face proiecte atât de chinuitoare si a găsi altceva mai bun de facut. Atunci cand ne cereți o sumedenie de acte, scanuri, notificări, chichițe si hachițe, cand asteptam viramente cu lunile, nu, nu ne încurajați sa continuam sa construim si sa înaintam in domeniile noastre de activitate.

Stiu, e frumos sa raportați apoi rate crescute de absorbție a fondurilor - dar totuși cu ce cost in viețile personale ale celor care trag la căruțele zilnice ale proiectelor? Da, știm ca si voi sunteți obligați sa raportați mai departe vizavi de modul in care ați acordat finantari, dar având in vedere ca multă lume se plânge de betele in roate pe care le aduc toate aceste proceduri greoaie - nu s-ar putea totuși negocia niste proceduri mai maleabile si mai prietenoase?

Chiar nu contează deloc părerea celor care își bat capul cu implementarea proiectelor si chiar nu contează faptul ca încontinuu se semnalează din diverse direcții fel de fel de greutăți birocratice, iar lumea e din ce in ce mai obosita si mai sătulă de hârtii?

In ritmul acesta nu va mai exista spațiu decât pentru ONGurile de tip "money machine", care stiu de minune sa se concentreze pe forma (hârtii) si nu pe conținut si care își permit armate de sclavi administrativi care sa le gestioneze "bussinessul". Asta e viitorul pe care vi-l doriți?

Eu nu. Nu am chef sa cresc o organizație care nu mai are timp de activități si inovatie, pentru ca trebuie sa se îngroape in hârtii. Nu vorbesc ca sa ma aflu in treaba, ci vorbesc in calitate de reprezentant al unei organizații care a demonstrat ca face proiecte bune si ale carei merite au fost recunoscute in mod public, in repetate rânduri (in afara de premiile de anul acesta mai exista si altele din alți ani).

Avem nevoie urgenta de sprijin instituțional (care sa ne asigure continuitatea programelor) si de proceduri administrative mai relaxate. Ori asa, ori nu mai are rost sa perpetuăm o lupta pentru supraviețuire care, pe termen lung, nu face decât rău.

Si da, sunt multi cei care gândesc asa dar nu stiu cum sa își expună gândurile sau poate se feresc sa o facă public, pentru ca se tem ca si-ar putea tăia accesul la robinetul cu fonduri, in precaritatea si asa generalizată. Sau pur si simplu, nu au timp si energie (later edit). Si poate tocmai de aceea lucrurile nu se schimba...deși we are all craving for a big change!

Later edit: in goana de a enunta cat mai rapid toata avalansa de ganduri pe care mi-a produs-o acordarea acestui premiu, am omis un lucru important - sa adresez multumiri tuturor colaboratorilor si partenerilor care au facut posibil acest proiect. Am facut-o pe pagina oficiala a proiectului, dar vreau sa o fac si aici. Multumiri, premiul vi se dedica!


Calatorii de septembrie - mini-jurnal

Kinder Trips, jurnal de septembrie: am inceput toamna printr-o incursiune de cateva zile in Bulgaria, in Kavarna, punct din care am explorat si alte locuri, cum ar fi golful Bolata, farul & plaja din Shabla, crescatoria de midii de la Dalboka. Sper sa gasesc timp pentru un articol despre toate aceste locuri, plus altele pe care le-am mai vazut prin Bulgaria.

In drumul inapoi spre tara ne-am oprit o zi intreaga in Krapetz, unde am fi vrut sa mai ramanem 1-2 nopti, dar din pacate nu am gasit nici o camera libera in tot satul! Nu ne-am fi imaginat asa ceva (Krapetz parca era satucul ala mic si anonim, in care merg doar cunoscatorii, right?), drept pentru care nu aveam nici cortul la noi, dar asa a fost sa fie. Astfel, am petrecut o zi intrega pe plaja generoasa si calma din Krapetz, dupa care am ridicat ancora si seara am pornit direct spre Bucuresti.

Am crezut ca aceasta a fost ultima iesire la mare pe anul acesta, ne si luasem ramas bun de la ea, dar nu a fost sa fie asa :) Zilele au fost neobisnuit de calde in prima parte a lunii septembrie iar marea ne tot chema inapoi. Drept pentru care am mai facut o tura in locul de suflet dar pe care l-am evitat toata vara: 2 Mai.

Aici s-au intamplat cateva lucruri minunate: in primul rand, apa era extraordinar de calda pentru aceasta perioada iar plaja emana liniste si pace, cum rar prinzi prin 2 Mai; apoi Noria, fetita noastra, jucandu-se la malul marii, a gasit o sticluta cu un mesaj scris in rusa: "ca sa nu fie mai rau, trebuie sa-i iubesti pe toti"; si o alta chestie – au venit lebede albe la malul marii, care au stat indelung si au interactionat cu cei prezenti. Asadar, acesta a fost adevaratul „goodbye” de la mare. Speram sa ne revedem pe meleaguri asiatice, la inceputul anului 2017.

Urmeaza o excursie de cateva zile la Brasov, cu treaba, dupa care in octombrie vom merge toti trei in Berlin, pentru o saptamana, unde vom vizita niste prieteni. Avem ceva emotii, pentru ca va fi primul zbor al Noriei.

Kindertrips va doreste o toamna frumoasa, cu cat mai multe calatorii. Always travel!





Despre urbanismul "grassroots"

Acest articol pune punctul pe i într-o chestiune care mă frământă demult: ce șanse are urbanismul de tip ”pop up”, ”de jos în sus”, ”grassroots” sau numit metoforic ”acupunctură urbană” să schimbe cu adevărat actuala paradigmă, să genereze o mișcare socială inclusivă, capabilă să acționeze asupra felului în care relaționăm cu orașele și producem spațiul urban.

Ei bine, articolul ăsta zice pe șleau: n-are nici o șansă, atâta timp cât cei care inițiază abordări alternative ale spațiilor urbane nu se unesc și nu reușesc să formeze o mișcare puternică și atenție, politică! În lipsa unei astfel de mișcări, toate intervențiile urbane rămân cazuri relativ izolate, care acționează doar local și schimbă în bine lucrurile pentru un număr mic de oameni – oricât ar fi ele de reușite, inovative și cu potențial de replicare.

Da, astfel de proiecte pot să propună, să testeze, să structureze și să consolideze diverse instrumente de lucru în/cu spațiul urban & diversele comunități care îl populează, dar sunt mari șanse ca foarte puține persoane să preia și să utilizeze în mod activ astfel de instrumente. Dacă vrem ca practicile alternative urbane să ajungă la cetățeanul obișnuit, care să le pună în aplicare în mod concret, este nevoie de foarte multă muncă de organizare comunitară, ori aici se cam rupe filmul de multe ori, pentru că puțină lume e dispusă să se bage în treaba asta. De ce? Pentru că organizarea comunitară, o chestie super tare de altfel, poate fi în același timp un proces dificil și istovitor. Este mult mai lejeră poziția de inovator care pilotează și experimentează/testează practici de intervenție în mediul urban, propunându-le apoi altora pentru multiplicare. Doar că de cele mai multe ori, tind să cred că, pur și simplu, ele nu se multiplică, așa, de la sine și neîmpinse de la spate.

Pe de altă parte, grupurile de inițiativă civică auto-organizate (adică acele grupuri care chiar fac organizare comunitară) se construiesc adeseori (dar nu exclusiv) în jurul unor probleme urgent de rezolvat – cu alte cuvinte, oamenii se activează mai ales atunci când ceva le amenință în mod indirect (sau chiar direct) ograda extinsă (casă, stradă, cartier etc), dar nu se activează neapărat pentru a preveni eventuale probleme, pentru a utiliza instrumente de activare urbană anterior testate de alții, pentru a-și face, pur și simplu, orașul un mediu mai plăcut sau pentru a căpăta putere de decizie, adică putere politică.

În afară de aspectele menționate mai sus, mai este încă un lucru – după mine ingredientul cel mai important care împiedică coagularea unor forțe care să aibă ceva de spus în ceea ce privește modelarea spațiului urban în peisajul local din România: faptul că actorii preocupați de urbanismul participativ (mă refer aici la ONGuri și diverși experți, nu la grupurile civice) sunt mai degrabă focusați pe propria afirmare și recunoaștere publică, pe evidențierea propriilor metode de lucru și doar adiacent pe clădirea și mai ales MENȚINEREA unor punți de legătură cu alți actori. Așadar, toate inițiativele rămân cumva individuale, în cele din urmă, fără prea multă putere de a genera și consolida o nouă paradigmă, care să reușească să producă schimbare la nivel politic sau de politici publice.

Stefan Ghenciulescu rezuma treaba asta într-un articol mai vechi: ”Deci ești într-o permanentă luptă. Uneori eliberezi strada ca să ți-o fure altcineva. Fără nivelul macro, nu stai decât să faci chestii mici, funky, dar care nu au niciun viitor. Dacă rămâi doar la nivel macro, instituțional, nu faci de fapt nimic, pentru că nu ajungi să faci lucrurile concrete, să testezi. Asta e o problemă generală pe scena culturală românească, pentru că încă nu-i nimic care să lege planurile și să garanteze cât de cât un viitor pentru toate chestiile astea mici.”
(http://www.scena9.ro/article/cum-deschidem-bucurestiul)

Visăm la rețele de interese comune în domeniul urban, ai căror membrii să acționeze atât individul cât și colectiv, dar mai ales complementar, însă în realitate ne vine greu să ne asumăm până la capăt responsabilități, să lucrăm unii cu alții sau pur și simplu să înțelegem mecanismul lucrului împreună, al felului în care se împart responsabilitățile, al faptului că fiecare rol dintr-o echipă contează și că, în proiecte, toate lucrurile, activitățile și rolurile sunt la fel de importante. E și normal, având în vedere că în școala românească exercițiul lucrului în echipă e o specie rară sau chiar dispărută din capul locului, la fel ca și aprecierea meritelor celorlalți.

Colac peste pupăză, vine și competiția pentru finanțări și granturi, acaparată, așa cum îmi zicea cineva mai demult, de logica individualistă și competitivă a pieței. Astfel încât activează fiecare pe pielea lui, încercând să atragă propriile granturi și simțind din plin greutatea gestionării multiplelor roluri care îi revin, sau, cel mult, în cadrul unor gășculițe care reușesc cumva să împartă diverse resurse.

Concluzia: perpetuăm în cadrul așa zisei societăți civile aceleași stereotipuri din restul societății, pe care am vrea să le vedem schimbate. Ne dorim să vedem în jur mai multă solidaritate, dar ahh ce greu e să manifești tu însuți solidaritate, sub diverse forme, în diverse contexte sociale, în cadrul propriei bresle sau față de alte realități urbane, ca să re-ajung de unde am pornit.

Cu toate acestea, îmi păstrez încă speranța că suntem pe drumul cel bun, că fiecare are lecțiile lui de învățat, experiențe prin care trebuie să treacă pentru a dobândi o perspectivă mai largă și mai generoasă asupra felului în care funcționează lumea (împreună) și în care se produce transformarea (anevoioasă) socială. Și că toate inițiativele răzlețe de intervenții în spațiul urban reprezintă etape în procesul complex de generare și consolidare a unei noi paradigme, care să chestioneze felul în care ne producem orașele, care să aducă un suflu nou, compus din acțiune și inspirație, deopotrivă, și care să capete, la un moment dat, puterea bulgărelui de zăpăda care se rostogolește într-o avalanșă.

Despre somnul intrerupt al mamelor si nu numai

Am de ceva timp in cap postarea asta, mai ales dupa niste discuții in contradictoriu prin Berlin, in urma cărora mi-am clarificat mai bine ceea ce am de spus.

Datorită faptului ca am ales sa o alăptez pe Noria minim 2 ani (pana la adânci batrâneți, cum se hăhăie fără rost unii), am ajuns sa experimentez de voie si de nevoie somnul polifazic.

Ce presupune somnul asta polifazic: nu mai dormi încontinuu timp de 7-9 ore, asa cum se procedează in mod obișnuit, ci dormi intrerupt, in reprize, cu pauze mai lungi sau mai scurte. La început chestia asta te epuizează complet, dar dupa un timp reusesti sa sari peste primele faze light ale somnului si sa intri direct in faza REM (faza cu adevărat odihnitoare a somnului). Cand atingi punctul asta, chiar daca ai un somn intrerupt, ajungi totuși sa te odihnești si sa funcționezi in orele in care ești treaz, uneori la o capacitate superioară fata de cum erai inainte.

Vineri pe 28 octombrie s-au împlinit 20 de luni de cand nu am mai dormit o noapte legată. Pot spune ca, pentru mine, cel mai mare șoc al maternității a fost deprivarea de somn, pe care am resimțit-o puternic in primele luni si pentru care nimic nu m-a pregătit inainte.

Auzeam poveștile cu "nu o sa mai dormi la fel", "copilul nu o sa va dea voie sa dormiți", dar nu îmi puteam imagina ce înseamnă, din punct de vedere psihic si fizic. Eram o persoana care nu prea mai funcționa daca nu avea parte de un somn bun si neîntrerupt, ba chiar lipsa somnului ma făcea arțăgoasa si ursuză. Cu atât mai mare a fost șocul de la începutul părintelii. Peste faza cu acceptat si internalizat faptul ca ni s-a schimbat viața radical si ca urma sa avem un "job" 24 din 24, fără prea mult loc pentru libertăți personale, am trecut relativ repede si am început sa învățam sa crestem impreuna cu noua ființa. Dar peste faza cu deprivarea de somn nu am reușit sa trec chiar asa ușor, a durat luni întregi...
20 de luni mai târziu, pot spune ca am dezvoltat diverse mecanisme prin care gestionez in mod mulțumitor situația (ceva ce mi s-ar fi părut inimaginabil inainte de Noria), unul din ele fiind odihna profunda in reprizele scurte de somn. Nu iese întotdeauna, dar de cele mai multe ori da. Mi-o dau cu REM, cum ar veni :)).

Iar starea din timpul orelor de trezie este un soi de zombie-hood, dar, culmea, caracterizat de claritate mentală, care îți permite sa te aduni rapid si sa derulezi fara mult efort diverse procese prin creier.
Se vehiculează ideea ca alde Tesla sau Leonardo da Vinci, si alții, erau practicanți ai somnului polifazic. Or fi știind ei ce știau, daca alegeau benevol sa se pună in astfel de situații. La fel si strămoșii noștri, presupun, care dormeau tot in ture.

Deci iată ca pana la urma se poate coabita si cu ceva atât de înfricoșător si profund inconfortabil precum deprivarea de somn (folosită inclusiv ca metoda de tortura, ca sa știm mai clar despre ce vorbim), ba chiar poți sa transformi toata treaba intr-un fel de avantaj, ajungand sa ai mai mult timp la dispoziție si sa procesezi mai rapid diversele informații.

Nu înseamnă ca nu sunt deloc obosita sau ca nu am am din cand in cand momente de epuizare (cel puțin la început a fost crâncen), dar nah, per ansamblu am învățat sa funcționez (si) asa.

Așadar, atunci cand o sa ma mai auziți spunând ca nu am mai dormit legat de nush cat timp pentru ca o alăptez pe Noria, nu, nu e ceva atât de naspa, si nu, nu sunt stresată sau terminata cum se grăbesc unii sa tragă concluzia si nu, nu ar trebui sa renunț la alăptat asa cum mi se tot vehiculează, adică la robinetul de beta-endorfine al copilului, pe care pur si simplu nu pot sa i-l tai, sperand ca-mi va fi mie mai bine - bine este intr-o mare măsura, oricum, si nu frate, nu pot sa-i iau copilului endorfina de la gura, pentru ca nu pot.

It's just a fact. Pe care-l povestesc lejer asa, oricui, pentru ca asta e realitatea mea de acum, iar ultimul lucru pe care vrei sa-l auzi sunt sfaturile de genul "da de ce nu renunți, daca e asa hardcore pentru tine?". E un hardcore îmblânzit, cu care am învățat sa trăiesc, la fel ca atâtea alte mame.

Poate nu e un subiect obișnuit si lejer de conversatie, sau ușor de explicat, asa cum in general provocările parentingului ramân subiecte destul de tabu (mai ales pentru mame), pentru ca nu-i asa, ce poate fi mai minunat pentru o femeie decât sa devină mama, adică o femeie împlinita, care pluteste pe norișorii roz & pufoși ai maternității (puff, puff, puff ☁️☁️☁️), unde totul e (mai mult decât) perfect, nu e loc de greutăți, plangaciuni si reflecții oneste asupra intregii palete de sentimente & experiențe venite la pachet odată cu aceasta aventura. Sigur, or fi unele cazuri in care se întâmpla sa fie totul lapte si miere, deși peste 90% din mamele cu care am mai discutat au semnalat diverse greutăți întâmpinate, adeseori aceleași.

Sincer, m-ar fi ajutat mult sa aud despre toate fatetele maternitatii inainte de naștere, dincolo de banalul si inexpresivul "e greu, da e si frumos". Analizate si din punct de vedere al societății contemporane, care contribuie din plin la insingurarea si deprimarea tinerilor părinți, calcand in picioare vechiul "it takes a whole village to raise a child", cu atât mai bine. Nu zic acum ca tot ce a fost cândva demult era perfect si ca ar trebui sa "ne întoarcem la valorile strămoșești", gen, (not my kind of theory), dar hai sa fim onesti si sa vedem cu ochiul limpede in ce fel de societate am ajuns sa trăim, ce valori individualiste se cultiva si ce înseamnă de fapt sa cresti un copil in ziua de azi, cum toate recomandările mainstream te sfătuiesc, practic, sa scapi cat mai rapid de el: sa il întarci repede repede ca sa revii in câmpul muncii, nu cumva sa stea producția pe loc, sa il umfli cu lapte praf, ca deh, industria laptelui praf it's a big industry, si doar laptele praf e la fel de bun ca ăla matern (pai nu?), asa ca doar 6 luni de alăptat sunt suficiente, sa doarmă separat de părinți ca asa își formează, cica, autonomia, sa il instituționalizezi cat de curand si câte si mai câte etc

Toate astea in timp ce esti toata ziua pe cont propriu cu el, cel puțin in primii ani (noi de exemplu nu avem ajutor extern iar părinții nu ne locuiesc in Bucuresti), responsabil sa hrănești, sa îmbraci si sa educi un viitor cetățean integru, alergand non-stop dupa resurse financiare cu care sa il crești, intr-o lume din ce in ce mai demanding si mai precară.

Revenind la ce ziceam mai devreme, vizavi de norișorii luminosi ai maternității, eu am ales sa nu mai cultiv genul asta de omisiune si sa povestesc sincer, atunci cand o fac, despre toate, cu bune si rele.
Daca e "greu si frumos", hai sa explicam mai clar de ce.

Despre aceste lucruri si despre vrăjeala cu idealizarea primelor luni scrie si Raluca Loteanu aici.

Deci cam asta e..