vineri, 15 februarie 2013

Pastila de emotie si conferinta de educatie urbana

De regula, nu scriu texte care sa ma aiba ca personaj central, dar m-am gindit ca intamplarea asta merita unul, ca sa fie clar cum stau lucrurile.

Iata-ma pe mine deschizind Conferinta Nationala de EducatieUrbana, eveniment care a avut loc in decembrie 2011, in Sala Frescelor din Universitatea de Urbanism si Arhitectura Ion Mincu. A fost prima conferinta organizata de asociatia pe care o conduc (Komunitas), dar si prima conferinta  din viata mea pe care am deschis-o si am coordonat-o.
La prima vedere, s-ar parea ca lucrurile stau astfel: o ard profi, detin controlul pe situatie si vorbesc fara nici o retinere la microfon. Beton. Ca orice oengist consacrat, care nu pierde nici o ocazie sa se afirme in fata unui public.

Amuzant, dar adevarul este cu totul altul. Pai sa vedeti cum sta treaba de fapt si cum am facut eu fata momentului halucinant al deschiderii. Povestea incepe cu cateva saptamani inainte de conferinta, cand, alaturi de colegul meu Marius, rupeam biroul Komunitas in doua, stand non-stop pe mailuri si pe telefoane ca sa organizam cele trebuincioase conferintei. 

Am identificat persoanele potrivite sa participe, atit in Bucuresti, cit si in alte orase, le-am invitat, am rezervat camere, am alcatuit meniuri, am inchiriat sala, am pregatit mape, am facut un program, am dat comunicate de presa etc; absolut totul in doar 2 persoane, si in paralel cu o gramada de alte taskuri sau deadlinuri. 

Dar nu aici era buba; fiind obisnuiti cu ritmul hardcore de munca, presarat cu glumite peste glumite, certuri ocazionale, impacari si iesiri in parcul Tineretului aflat, literalmente, la doi pasi de sediu,faceam fata cu brio taskurilor si responsabilitatilor zilnice. 

asta e o poza mai veche, din epoca glorioasa a colaborarilor noastre


 In schimb, eu nu faceam fata perspectivei inspaimintatoare ca va trebui, in calitate de organizator principal al conferintei si de presedinta a asociatiei sa deschid in mod oficial evenimentul, sa urez bun venit participantilor si sa prezint key-speakerii. Ei bine, perspectiva asta ma teroriza zi si noapte. Ma mai aflasem eu in situatii de public speaking, desi, de/a lungul vietii am incercat pe cit posibil sa le evit, dar niciodata la modul acesta extrem de oficial. Nici nu aveam cui sa pasez responsabilitatea, nici nu ne permiteam sa angajam un fel de animator. Asa ca inghiteam in sec si numaram fara entuziasm zilele ramase pina la conferinta. Cu doar putin timp inainte, un prieten care trecuse printr-o chestiune asemanatoare s-a oferit sa imi dea o „pastila de emotie”, care se da pe reteta la farmacie. Ha ha, cica pastila de emotie.

Soseste si ziua conferintei. Am ajuns la fata locului cu citeva ore mai devreme, impreuna cu Marius, Georgiana, Marcu Silviu si Pitic XD. Si inarmata, desigur, cu pastila magica, pe care o pazeam ca pe ochii din cap. Timpul trecea si ma tot framintam pe acolo, calculind care ar fi ora cea mai potrivita ca sa iau pastila. Invitatii incepusera sa soseasca si sa se instaleze in sala. Imi faceam o gramada de probleme, nu cumva sa iau pastila mai devreme decit trebuia, si sa irosesc tot efectul, trezindu-ma cu gitlejul blocat de emotii in fata publicului. 
In fine, cind am simtit ca nu mai puteam rezista trepidatiilor care ma invadasera, am inghitit pastila , l-am luat pe Pitic XD de-o aripa si ne-am refugiat pe un coridor de la alt etaj al facultatii.


Pitic XD este vecinul si protejatul meu; de vreo 4 ani incoace locuim la citeva case sau citeva strazi departare si ne facem impreuna veacul prin cartier. Pitic XD este un skater meserias, aflat in clasa a 11a la Liceul Dinu Lippati, la sectia de actorie, dar eu il stiu de pe vremea cind avea 12 ani si urca din greu dealul pe Calea Serban voda, cu o bicicleta ultra rablagita si cu obrajii rosii. Sau de cind isi cumpara jeleuri varsate de la alimentara cartierului, cu citeva fise pe care le tinea in pumni. Sau de cind a descoperit primul sau skate in podul casei vechi in care locuia, si mi-a cerut cu imprumut un sprai ca sa il vopseasca, aceasta fiind si prima noastra interactiune oficiala.Fiind elev la sectia de actorie a liceului Lippati, Pitic XD mai stia cite ceva despre dictie, pozitia  corpului atunci cind tii un discurs si alte lucruri din astea la care eu sint de obicei blana.

Asadar, studentii care treceau la ora aceea pe respectivul coridor din facultatea de Arhitectura, puteau asista din mers la urmatoarea scena: o fata incordata care statea in picioare si citea de pe un mini flip-chart un discurs, alaturi de un pusti relaxat asezat pe calorifer, care o privea, ii dadea indicatii, si pe care, la fiecare 20 de secunde, il busea un ris isteric.

Noroc ca, intre timp, incepuse pastila sa isi faca efectul si ma busea si pe mine risul cind repetam a 100a oara discursul pe coridor. Acum problema era ca nu mai ma putea opri din ris, si, de cite ori imi aparea un zimbet pe fata, se transforma intr-un rinjet persistent si dubios. Am zis ca gata, fie ce-o fi, sa ne intoarcem in sala.

In sala deja sosisera si se instalasera majoritatea participantilor. M-am strecurat cuminte pe rindul din fata si incercam din rasputeri sa ma concentrez pozitiv si sa ma pregatesc pentru momentul deschiderii.
 
Intr-un final apoteotic, pentru care indurasem un adevarat calvar timp de citeva saptamini la rind, am luat microfonul si am dat startul. Am reusit sa duc discursul pina la capat fara sa izbucnesc in ris si fara sa simt gheara emotiei in git. Cumva emotia se blocase undeva stomac, si nu mai ajungea pina la creier sau pina la git, permitindu-mi astfel sa vorbesc coerent, decent si fara sa imi tremure glasul. In vreo 10 minute am terminat discursul si am pasat microfonul urmatorilor vorbitori. Nu-mi vedea sa cred cit de multe patimisem pentru acele 10 minute, cite nopti de nesomn, cite ore de stres si panica. 
 In poza asta din stinga, deja ma relaxam si jubilam, chiar daca fatza e inca incordata, asa, ca si cum as fi cu un fel de musca pe caciula.

In orice caz, a fost un moment-cheie, pentru ca dupa aceea, la urmatoarele iesiri in public am vorbit mult mai relaxat, dar tot atunci m-am gindit foarte serios ca poate e cazul sa pun capat oengismelor...dar nah...inca e de lucrat pe situatiune.


Iar la final de zi, lucrurile se relaxasera atit de tare, incit aratau cam asa...




 


 




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu