joi, 14 august 2014

EXPLORARE URBANĂ ÎN BANGKOK - PARTEA I

ZIUA 1

Coborâm în Bangkok amețiți, după o călătorie de vreo 12 ore cu autobuzul. Luăm un taxi care ne poartă în noapte, timp de vreo oră, pe străzile și autostrăzile suspendate  ale orașului, în drum spre hotelul rezervat pe internet. Primul contact vizual cu orașul: o încrengătură nesfârșită de șosele străjuite de blocuri-turn și alte clădiri impunătoare, presărate adesea cu șantiere. Mă gândesc că, inevitabil, spre asta tinde și Bucureștiul cu ale sale politici haotice de urbanism.

Hotelul l-am rezervat la repezeală, de la un net-cafe în Krabi, fără să știm exact unde se află sau ce fel de zonă e pe acolo. Oricum nu contează, pentru că nu avem nici un plan și nici o așteptare concretă de la Bangkok. Totul va fi freestyle improvizat. Taxiul ne costă cam 300 de baht (apr. 30 Ron), pentru mai bine de o oră de circulat.

După o noapte de refacere, a doua zi o pornim la pas prin împrejurimi, încercând să găsim o bancă să mai schimbăm niște bani. Ieșim din hotel, suntem total în pom, habar nu avem în ce parte a orașului ne aflăm. Oricât de lung îmi arunc privirea în jur, văd doar șiruri nesfârșite de blocuri-turn și șantiere.

Primul contact cu orașul la picior: nu sunt trotuare, e haos, trebuie să mergi cu ochii în 4. Căutăm un exchange și 2 tipe amabile ne ghidează – adică ne ținem după ele în timp ce străbatem niște parcări de mașini sau de scutere, extrem de animate de pietoni, care le folosesc pe post de pasaje de trecere (probabil în lipsa trotuarelor). Ca străin, nu prea ai șanse să te prinzi singur că drumurile se pot  scurta prin parcări și pasaje. Intrăm într-un bloc turn incolor și inodor, la unul din etajele căruia se află un mall; în mall sunt și bănci; reușim să schimbăm bani, finally. Mall-ul este de asemenea plin de oameni și de activitate. Totul la aer rece. Întorși în strada caniculară, cumpărăm ananas gata curățat de la o gheretă și sandviciuri de la 7/11, omniprezentul supermarket.

 Sună Marius, un prieten sosit mai înainte la Bangkok, cazat în altă parte decât noi. ”Unde sunteți?”, întreabă el. ”Ei, undeva rătăciți prin Bangkok”, îi răspunde Silviu, și constatăm amuzați că așa și era. Habar nu aveam unde eram, iar de hartă nu făcusem încă rost. Net pe telefon, ioc, deci o ardem fara harti. În fine, stabilim să ne vedem la ”weekend market”, iar Marius ne spune la ce  stație de metrou se află. Asta e simplu, căci avem și noi stație de metrou la 2 pași de hotel. Așa că pătrundem în intimitatea metroului, unde totul arată brici și luxos. 

Ieșim la stația cu ”weekend market”, agitație, căldură mare, foame. Ne strecurăm încet în haosul pieței, unde vedem primele restaurante, cu meniu exclusiv în thailandeză. Vegetariana din mine nu s-ar opri în ruptul capului într-un astfel de loc: risc maxim. Oprim, în sfârșit, la un restaurant cu meniu și în engleză, unde îmi comand clasicul orez cu legume, care mă salvează în orice situație în care nu știu ce să mănânc. Oricum, pe durata șederii în Asia, orezul s-a transformat în pâinea noastră zilnică. Odată, am mâncat orez chiar și la micul dejun, în rând cu trendul local.

Ne reîntâlnim cu Marius, după o despărțire de 2 săptămâni, timp în care el a colindat nordul Thailandei, iar noi sudul. Împreună facem un turneu prin piața de weekend, care e plină de haine hippy, accesorii, tricouri foarte ieftine și tot felul de alte mărunțișuri. Bineînțeles că ne umplem fiecare rucsacii cu tot ce apucăm, inclusiv cadouri, și gata, ăsta va fi shopingul din Bangkok, am scăpat de o grijă, bine că l-am rezolvat din prima zi.


La întoarcerea în zona noastră, decidem să dăm o raită pe străzile din jurul hotelului, și, în spatele blocurilor-turn descoperim un cartier mai vechi tipic din Bangkok. Case cu ghivece de flori la intrare, învălmășeală, zeci de scutere amestecate pe străduțe înguste cu pietoni și mașini, foarte multe frizerii, gherete pe roți, restaurante locale pline ochi. Senzația de haos urban se întețește. Bucureștiul ăla aglomerat și prăfuit de care ne plângem cu toții, pare mic copil pe lângă urbanitatea din Bangkok. Măcar în București există trotuare și treceri de pietoni. Trotuare încărcate de mașini, dar măcar există.



 



Mă întreb dacă planificatorii urbani din Bangkok au făcut măcar o dată în viața lor orașul la picior. Probabil că nu, la fel cum nici majoritatea locuitorilor nu se plimbă la pas prin orașul lor. Pe aici oamenii trăiesc mai mult în interior decât pe străzi. În interior spațiile sunt amenajate și aseptice, izolându-te de haosul stradal. Iar alteori, dimpotrivă, oamenii folosesc strada pentru cele mai diverse activități: dormit, mâncat, citit, relaxat – însă aceste lucruri se întâmplă mai ales în apropierea locurilor de munca pe care le au și unde se pare că își desfășoară o mare parte din viață (mici magazine și afaceri locale, restaurante etc). 





Traficul urban pare să fie o uriașă și tacită negociere: o masă nedefinită în care se amestecă de-a valma scutere, mașini, tuk tuk-uri, biciclete, pietoni, autobuze, ale cărei reguli de funcționare îmi scapă total. Sau poate că absența regulilor este cea care definește traficul. În orice caz, la puținele treceri de pietoni existente nu oprește nimeni. Ori îți iei inima în dinți și traversezi, ori nu mai traversezi deloc, minute sau sferturi bune de oră. Cam așa stă treaba.



În fine, încheiem prima zi de Bangkok cu o incursiune într-un supermarket, de unde încercăm să ne procurăm câte ceva de mâncare. Supermarketul conține și un mare ”food court” – o zona doar cu alimente, care mai de care mai colorate și mai extraterestre. Dăm mai multe ture încercând să ne împrietenim mai întâi mental cu vreun tip de hrană, iar eu ochesc niște bucătărese care prepară live o supă ciudată, cu multe feluri de ciuperci și ierburi. După atâta orez cu legume, simt nevoia să încerc și altceva. 
Îmi iau inima în dinți și comand, rugându-le de mai multe ori pe doamne să nu-mi facă supa ”sapaisi” (spicey). Mă așez la o masă, gust și observ un cuplu în vârstă, mixt (un asiatic și o non-asiatică), oprit în fața mea și privindu-ma țintă. I-am întrebat daca totul este în regulă și ei au zis că da, doar că așteptau să vadă ce reacție am când voi gusta supa, că se vedea că nu eram familiară cu ea. Probabil credeau că e mega picantă și așteptau să vadă cum îmi ia gura foc și să se amuze. Din păcate pentru ei, din fericire pentru mine, supa nu era picantă, doar foarte piperată. Mă milogisem încontinuu de femeile de la tejghea să nu mi-o facă picantă, ele dăduseră de înțeles că așa va fi, dar în țara asta nu poți fi sigur niciodată, te trezești că ți-a luat gura foc când ți-e lumea mai dragă. Femeia din cuplu a mai adăugat că supa aceea tradițională este unul din felurile ei preferate de mâncare și unul extrem de sănătos. Cu efort, am reușit să o termin și cam aici s-au încheiat epopeea mea la ”food court” și prima zi de Bangkok.

to be continued! 

duminică, 13 aprilie 2014

Cheile Sohodol (langa Tg. Jiu) - aprilie 2014












Gărâna

Intamplator, am ajuns si eu, in sfarsit, la Garana – dar nu la vestitul festival de jazz, ci asa, in trecere, prin luna aprilie, cand nu vezi tipenie de turist in zona. Garana este un sat situat cam la 1000 de metri altitudine, nu departe de muntii Semenic (in jud. Caras Severin). Arata ca un loc desprins de lume si, cumva, te simti acolo ca in alta tara. Asta se explica prin faptul ca localitatea a fost înființată în 1828 cu numele de Wolfsberg, de coloniști germani provenind din Pădurea Bavareză și din Boemia de sud. Acesti colonisti sunt cunoscuti sub numele de ”pemi”. Probabil de asta satul arata special si are alt vibe.

foto: Miruna Tirca

Din pacate, in Garana si alt sat invecinat nu mai locuiesc decat 78 de persoane, in prezent, conform spuselor lui Papi, localnic si unul dintre organizatorii festivalului de jazz. Marea parte din case sunt locuinte de vacanta ale orasenilor din Timisoara sau Resita. Cu toate astea, in afara de Festivalul de jazz, se pare ca prin Garana mai misca si alte evenimente (concursuri de biciclete, motociclete etc); s-a facut recent si o partie de schi. Cu toate acestea, se pare ca din partea Primariei nu exista prea mult sprijin pentru revitalizarea zonei, dimpotriva. (conform spuselor celor cu care am schimbat cateva vorbe).




foto: Miruna Tirca

La vreo 3 km de Garana se afla satul Lindenfeld, un sat-fantoma, care a fost in totalitate parasit de locuitorii sai (tot colonisti pemi). Pe aici nu am ajuns inca, dar am inteles ca are o atmosfera cu totul speciala; in multe case parasite se pare ca au ramas obiectele amplasate ca si cum proprietarul s-ar fi dus cateva minute pana in vecini, nu definitiv in alta tara...Lindenfeld se anunta a fi o explorare interesanta pentru vara care urmeaza.







Lindenfeld - fotografie preluata de pe google images

duminică, 23 februarie 2014

Experiențe urbane - Episodul 1

Am crescut într-un oraș mic de provincie, în care experiențele urbane erau limitate, sau, mai bine zis, ”urban” era un termen care își căuta din greu sensul în acel spațiu liniștit, înconjurat de dealuri subcarpatice, cu munții la o aruncătură de băț (să zicem). 

Trenul personal care pleca spre București, aflat la vreo 100 de km distanță, se ducea, desigur, în alt univers. Urban la mine în oraș însemnau: bulevardul micuț care lega centru orașului de gară, câteva cartiere de blocuri, o șosea principală care traversa localitatea, un parc, ceva magazine și multe case.

La vârsta de 4 ani, scăpată de sub supraveghere, am tăiat-o de capul meu de acasă, încălțată cu doi pantofi diferiți și cu șireturile dezlegate (pentru că nu puteam încă să le închei). Am coborât scările de la etajul doi până la parter, am ieșit în fața blocului și am început subit excursia, n-am stat mult pe gânduri.  Aceasta a fost prima experiență urbană personală din viața mea și a fost una fascinantă. Se știe că, atunci când ești mic, percepi spațiile și distanțele ca fiind mult mai mari sau mai fantastice decât sunt în realitate. Mergând eu tacticos de acasă până în centrul orașului, mi se părea că traversez lumea de la un capăt la altul, ceea ce, într-un fel, era și adevărat. Lumea de la 4 ani se întindea între casă, centrul orașului, unde ieșeam la plimbare, și casa bunicilor. Prima mea explorare urbană a eșuat la frizerie, unde chiar nu îmi amintesc de ce am intrat. Aici am fost recunoscută degrabă și reținută până la anunțarea și venirea părinților.

Cu părinții mai mergeam prin Târgoviște și București, dar nu imi amintesc absolut nici o senzație din ieșirile astea. În schimb, îmi amintesc perfect toate senzațiile și gândurile din timpul evadării mele de la 4 ani. Mă văd și acum mergând aiurea prin oraș și mirându-ma încontinuu de tot ceea ce vedeam pe traseul ales de mine, și doar de mine.

 Eu în stânga, pe bicicletă, la 3-4 ani, pregătindu-ma (probabil) să o iau din loc..

Prima ieșire pe cont propriu în alt oraș decât cel natal, a fost atunci când eram în clasa a 8a și am participat la Olimpiada națională de limba română, care se ținea în Călărași. Din nou, nu îmi amintesc mare lucru despre Călărași, pentru că toate experiențele intense le-am trăit acolo în interior și nu în exterior. În interior, adică la căminul unde eram cazați, și în care ocupasem, împreună cu mai mulți ”olimpici” nici mai mult nici mai puțin decât toaletele! De fapt, ”toaletele” reprezentau o încăpere complexă, împărțită în 3 camere: într-una se aflau dușurile, în alta veceurile iar la mijloc erau chiuvetele. În camera chiuvetelor, foarte spațioasă, se mai afla un cazan enorm care încălzea apa. Ei bine, aici aveam noi sediul general: ne căram din camere păturile și pernele, le urcam pe cazan construind astfel un culcuș extrem de reușit; duceam acolo chiar și mesele cu scaune pe care le aveam prin dormitoare. Ce mai, birou în toată regula, în care, chipurile, repetam toată noaptea pentru olimpiadă. Poate că lucrurile astea sună extrem de stupid, însă la vremea aceea ele reprezentau experiențe extraordinare de interacțiune cu alți oameni, care, pe nevăzute, își puneau amprenta asupra personalității mele și a felului de a fi.

În fine. În clasa a 10a, la liceu, a urmat o nouă fază pe țară la Olimpiada de română, care s-a ținut la Iași. Ei bine, Iași-ul a fost prima mea experiență adevărată de urbanitate. De data asta am petrecut foarte puțin timp în interior și, în așteptarea măreței ”olimpiade”, de care, sincer, nici nu îmi mai păsa așa tare, am bătut încontinuu străzile, zi și noapte. Țin minte că totul mi s-a părut minunat: bulevardele, copacii, cofetăriile cu prăjituri imense din centru, clădirile și mai ales parcurile. În Iași intram în vorbă cu tot felul de oameni pe stradă și făceam glume deplasate cu noii tovarăși cunoscuți pe acolo. Glume de tipul: mergeam la chioșcuri de xerox și  le întrebam pe doamnele de acolo: ”nu vă supărați, ați putea să ne xeroxați și nouă o bucățică de salam, că nu ne ajung banii să cumpărăm unul întreg”...


Iași - google images

Mi-am dorit mult să locuiesc în Iași, am iubit cele câteva zile petrecute în acest oraș care mi-a oferit niște senzații urbane unice. La câțiva ani după acest prim episod, revizitând Iași-ul, mi-a plăcut în continuare, dar nu mi s-a mai părut atât de extraordinar. Prilej cu care am reflectat asupra contextelor care ne modelează percepțiile, inclusiv cele legate de spațiul urban. Da, totul se află în cap, iar relația cu un oraș se aseamănă în multe privințe cu o relație umană: un flow plin de surprize, în care, de-a lungul timpului, te poziționezi și te raportezi în moduri diferite. Mult mai târziu, când a început să ma pasioneze antropologia urbană, am început să mă gândesc și mai intens la felul în care ajungi să iubești sau să urăști un oraș. Sau motivele pentru care un oraș îți rămâne total indiferent. Am început să vizitez diverse locuri cu ochiul antropologic activat și să îmi dau seama că a-mi plăcea sau nu un oraș ținea fix de alegerea mea, de modurile în care alegeam să interacționez cu el.

In clasa a 11a am ratat la mustață calificarea la olimpiada națională, în schimb am avut parte de noi experiențe urbane palpitante. Pe scurt, am vizitat pentru prima oară orașul Sighișoara, tot de capul meu, ca la 4 ani, mergând la Festivalul de artă medievală, aflat în acea perioadă la primele sale ediții, unele dintre cele mai reușite, după părerea mea. Ca să ajung aici am meșterit o minciună complicată pentru părinți, care nu m-ar fi lăsat în ruptul capului să plec singură de acasă la un festival. Cu ocazia asta, mama, care și-a făcut recent cont de Face Book și care, cu siguranță nu va scăpa ocazia să citească episodul ăsta, va afla în sfârșit cam cum a stat, de fapt, treaba.

La adăpostul poveștii improvizate cum că m-aș fi aflat pentru 3 zile într-un sat nu departe de casă, la bunica unei prietene (ca să învățăm să pescuim), concesie acceptată cu mare greutate, m-am îndreptat frumos spre ieșirea din nord a orașului, cu rucsacul în spate, la autostop spre Brașov. Pe vremea aceea nu exista nici un mijloc de transport care să lege orășelul meu de Brașov. Până la Sinaia erau vreo 35 de km, până la Brașov cam 80 de Km. I-am parcurs cu succes, schimbând câteva mașini la autostop. Din Brașov am luat trenul spre Sighișoara și m-am anturat cu un grup de tineri din București. Am ajuns în Sighișoara cu satisfacția și cu gustul victorios al libertății greu câștigate și am mers pe jos de la gară în Cetate. Mă fascinau casele văzute, curțile ascunse vederii și faptul că străzile orașului erau pline de rockeri și hippioți, care păreau să curgă la nesfârșit din toate părțile.

Nu mai fusesem vreodată într-un oraș cu atât de multă lume ”alternativă” adunată la un loc. Eram ușor amețită de toate senzațiile noi pe care le trăiam. Când am început să urc scările din Cetate, am simțit clar că intrasem în altă lume. Apoi am ajuns în inima cetății, la Turnul cu ceas, unde stăteau zeci de tineri pe jos, cântând la diverse instrumente sau socializând. Erau așezați pe triburi: punkeri, hippioți și rockeri – însă asta e o altă poveste. Nu mai fusesem niciodată într-un oraș medieval și mai ales într-o cetate medievală atât de frumoasă. Turnul cu Ceas mi se părea magic, și de altfel, în acel moment am trăit la modul cel mai concret un sentiment unic de magie și de libertate, pe care mi-l amintesc cu exactitate până în ziua de azi. Parcă eram într-un basm: decorul medieval, muzica improvizată pe străzi, concertele, sutele de tineri, fashion-ul flower power extrem de viu și de colorat, oamenii cu care am venit în contact și pe care, în micul meu orășel nu as fi avut cum să îi cunosc.

Zilele petrecute acolo au fost o nebunie: am dormit într-un pod plin cu porumbei, am legat o grămada de prietenii noi, am colindat de colo colo. În următorii ani am mers cu regularitate la festival, până când acesta ”s-a stricat”, ca orice festival care devine prea popular. Am învățat porțiuni bune din Sighișoara ca în palma și a devenit orașul meu de suflet. Am revenit deseori, în tot felul de contexte pe care mi le cream special, pentru că, pur și simplu mă simțeam bine acolo, mă legau multe amintiri de acest loc și dezvoltasem un sentiment acut de ”acasă” față de oraș. Și în ziua de azi poposesc cu plăcere în Sighișoara; piața și Turnul cu ceas au văzut multe și au rămas neschimbate...



Imagine din Sighișoara, una dintre primele ediții ale Festivalului de Artă Medievală (din arhiva personală a Ioanei Trantea)
 Sighișoara, ianuarie 2013 - la plimbare cu un bun prieten

Continuarea în episodul următor