Povestea asta de vi-o zic e chiar pe bune. Mi s-a intimplat prin toamna lui 2011, cand ma intorceam tacticos acasa cu bicicleta. Eram la o trecere de pietoni nesemaforizata de pe Calea Serban voda si asteptam sa se simta vreun sofer sa opreasca. Intotdeauna am avut oroare de soseaua asta, fie ca am locuit pe o parte a ei, fie pe alta. Ani de zile am gravit in jurul ei si mereu am perceput-o ca pe un fel de bariera urbana, dar si mentala. Uneori, cand trebuia sa traversez ca sa imi cumpar apa, simteam ca plec in nush ce mare explorare. Pe cele 2 parti ale soselei sint lumi diferite, si nu aveam chef mereu sa sar dintr-una in alta, sau sa o accesez pe aia mai nefamiliara. La fel e si acum.
Revenind la trecerea de pietoni nesemaforizata: in cele din urma mi-a sarit tandara si am traversat cu tupeu, pe linga bicicleta, fortind un sofer sa opreasca. A pus frina in ultimul moment, desi avusese tot timpul din lume ca sa nu faca asta. Aproape m-a calcat. I-am aratat degetul mijlociu si i-am strigat ceva urit printre dinti. Cind am ajuns pe partea cealalta a soselei, am vazut cu coada ochiului ca tipul a intors brusc masina la 90 de grade si se indrepta vertiginos spre mine. Apucasem sa ma urc deja pe bicicleta, iar planul era sa fac imediat dreapta pe strada Gheorghe Lupu. Dupa ce am perceput intr-o fractiune ca dementul vine dupa mine, am bagat mare viteza pe bicicleta, am virat dreapta, dar aproape ca m-a ajuns. Pentru ca eram la mine pe zona, stiam ca straduta se infunda in Parcul Tineretului, fiind una dintre cele 5 unice stradute din zona respectiva, care se deschid direct intr-un parc. Bineinteles ca mafiotul (da, avea moaca de mafiot prost) s-a blocat ca un fraier la intrarea in parc, iar eu am tulit-o instant pe o alee intunecata. A iesit din masina si a inceput sa urle ca un....am eu un vers dintr-o poezie mai veche...dinozaur ratat din perioada mezozoica.
In fine, unde vroiam de fapt sa ajung. Dupa ce am patruns de pe straduta in parc, existau 2 mari posibilitati: sa fac stinga pe o alee mai putin populara si mai putin frecventata, foarte intunecata, sau sa fac dreapta si sa ies in preajma pistei de biciclete si a skate-parkului din Tineretului. Pentru ca aveam asa o spaima ca daca fac dreapta face si el cumva si ma prinde, am facut stanga, aleea cu pricina fiind un loc mai dubios, in care un necunoscator nu s-ar aventura cu una cu doua.
Iata aleea ziua, arata mai degraba "inviting", dar noaptea nu e chiar asa...
Si sa vedeti faza: am mers ce-am mers, inca speriata, cind deodata mi-a rasarit in fata ochilor urmatoarea dubiosenie: in puterea noptii, undeva aproape de fostul crematoriu, un tip imbracat asa cam ca pe la 1800 in Romania, pe stilul oriental, in opinci (da, tin minte mai ales acest amanunt, avea opinci) si cu zurgalai prinsi pe picioare si pe alte parti ale corpului, statea pe buza dealului si executa un dans ciudat. Din viteza bicicletei am ramas masca si, dupa ce l-am lasat in urma, inca nu eram sigura ca ceea ce am vazut era adevarat sau era o mica halucinatie de-a mea. Dar tipul era, sau parea real, si zurgalaii i-am auzit mai mult timp dupa. Nu m-am intors inapoi, pentru ca ma temeam sa nu ma prinda dinozaurul. Culmea, de aratarea asta nu mi-a fost frica deloc, frica mea era sa scap cu bine din alergatura. Am coborit in capatul aleii, pe la scarile de la intrarea in parc, unde stau de obicei liceenii, si m-am intors pe pista de biciclete, dupa ce am asteptat vreo 20 de minute linga o casuta de electrificare, sa fiu sigura ca nu ma asteapta in capatu stradutei soferul.
Povestea asta nu prea am zis-o la multa lume, ca am uitat repede de ea.
Dar pentru ca in noaptea asta am fost iarasi prin Parcul Tineretului, mi-am adus aminte brusc si m-am tot gindit: ce sa fi fost frate? Vreun alternativ new age care isi facea ritualul nocturn? O vedenie de-a mea? Sau ceva fantoma bintuitoare?
Uite, chestia e asa: mi-a povestit mie odata doamna Mihaela, administratoarea parcului Tineretului, (poate ati vazut-o vreodata prin parc, umbla de colo colo pe toate aleile intr-un soi de mini-masinuta) de valea aceea care coboara de la skate park inspre lac. Cica se numeste Valea Plingerii. Bine, altii sunt de parere ca intregul parc a fost denumit pre vremuri Valea Plingerii. Inainte de amenajarea parcului, intre 1965 si 1974, aici era un maidan-groapa de gunoi, unde isi improvizau colibe oamenii cei mai nevoiasi.
Cam asa ceva:
Dar mie doamna Mihaela mi-a mai spus o legenda pe care nu stiu exact de unde a preluat-o, sau daca pur si simplu a scornit-o ca sa para mai interesanta. Cu mult timp inainte sa ajunga groapa de gunoi, pe la 1800 si ceva (mai mult), in aceasta vale a avut loc un macel: in vale erau adunati "machedoni" (cuvintele ei), care sarbatoreau ceva (nunta, petrecere cimpeneasca, nu se stie exact ce), si care de fapt fusesera atrasi acolo ca intr-o cursa (nu se stie de cine), pentru ca au fost cu totii impuscati din virful dealului, pina la unul. De atunci i-a ramas locului si numele de Valea Plingerii. Cica...
Nah poveste.
Pentru prima data, in seara asta, plimbandu-ma prin parc, am asociat cele 2 amintiri (ce mi-a spus tanti Mihaela & ce am vazut eu) si mi s-a parut cel putin amuzant, ca sa zic asa.
In concluzie, nu stiu exact ce-a fost treaba asta - dar a fost singura data in toti anii de locuire pe linga parc si in zecile de explorari nocturne ale aleii respective (practic strada noastra era perpendiculara pe aceasta alee) cind am vazut un tip imbracat astfel, cu zeci de zurgalai pe el, dansind senin cu luna :)
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergere"Tare" experienta, demna de "Singur acasa", atunci cand, pierdut prin parc, ajungi sa te imprietenesti cu un personaj initial considerat infricosator. Am locuit in zona si, timp de 10 ani, nu m-am aventurat noaptea pe acele alei, cu exceptia cate unui concert din Polivalenta, cand eram inconjurat de cunoscuti. Se spune ca Bucurestiul este o capitala sigura, chiar am citit recent un articol al unui strain ce ridica in slavi Bucurestiul, clasandu-l sub Berlin ca nivel de siguranta; ei bine, la mine lucrurile mereu au stat invers, atat in Bucuresti, cat si in Constanta. Apoi, altii au avut experiente asemanatoare vizavi de oamenii dubiosi de prin parcuri sau din trafic. N-as fi indraznit sa-i arat degetul cocalarului. In trecut, aproape m-au calcat cativa pe trecerea de pietoni si unii chiar se ratoiau, de parca ar fi fost vina mea si atat mai lipsea, sa comentez altfel decat impaciuitor, ca s-ar fi dat jos din masina pentru a se umfla spre mine, probabil; alteori isi cereau scuze, situatie in care ma declaram multumit. Ah, nu, odata, o tanti soferita, cu caciula d-aia tip OZN din blana, m-a injurat ca la usa cortului. Era cu un nene si cu copii in masina, iar eu m-am simtit mega indreptatit sa protestez, asa ca m-am dus gesticuland spre masina, cocos, "de ce ma injuri, cucoana, ia stai asa, sa sun Politia, ia da-te tu jos din masina" si dadeam sa ii deschid usa, ca ma enervasem, insa in secunda in care trecusem in stanga masinii, dumneaei a demarat in tromba. In fine. Nu m-am simtit niciodata atat de safe in Buc sau Cta, incat sa explorez aleile sau parcurile intunecate. Un amic englez, ce locuieste de ceva ani in Buc, a luat taxi-ul de la Universitate spre Berceni, iar soferul l-a "citit" dupa accent ca nu-i roman, asa ca la destinatie i-a cerut o suma mult prea mare. Amicul meu, stiind bine preturile, i-a intins 10-15 lei si un "la revedere", insa, vedeti, in scurt timp s-a trezit printre niste blocuri, noapte fiind, inconjurat de interlopi, prieteni cu soferul, care l-au cam batut bine si rapid, cat sa nu i se intipareasca vreo amintire compromitatoare. Eu, unul, de 2 ani de cand sunt aici - nu am nicio retinere de a-mi scurta drumul spre casa, luand-o prin vreun parc intunecat. Berlinul e slab iluminat, noaptea din tramvai nu se vede nimic afara, luminile stalpilor sunt palide, insa exista in mine sentimentul de siguranta, probabil cauzat si de faptul ca, de exemplu, traficul se desfasoara in conditii mai apropiate de normalitate.
RăspundețiȘtergereMa, acum depinde totul de perceptie si cit de mult iti internalizezi un teritoriu. Faza cu frica urbana e destul de relativa si dubioasa, in sensul ca se cladeste diferit la diversi oameni.
RăspundețiȘtergereDe exemplu, mie nu imi era niciodata teama in Parcul Tineretului, sau cel putin imi era foarte foarte rar; de nenumarate ori am strabatut la ceasuri tarzii parcul, inclusiv in zonele sale cele mai dubioase. De aleea cu pricina, la fel, nu ma temeam - dar de ce - pentru ca pur si simplu era perpendiculara pe strada mea. Practic, un soi de extensie a casei, asa cum am perceput intotdeauna Parcul Tineretului. In mod normal, mi-ar fi fost si mie teama de o alee intunecoasa si cu iz dubios dintr-un parc semi-salbatic; dar pentru ca era internalizata teritorial destul de bine, nu aveam nici o retinere.
La fel, in spatiile urbane pe care nu le cunosti bine sau pe care nu le-ai explorat suficient de mult, iti poate fi teama. Dar pe masura ce construiesti o relatie cu ele, ai sa vezi cu surprindere ca marea parte din teama dispare. Eu am mers noaptea si in Ferentari, alt spatiu din Bucuresti pe care il cunosc bine si pe care l-am "internalizat"; la fel, gradul meu de frica in acest cartier e destul de scazut, contrar perceptiei generale cum ca ar fi cel mai periculos cartier.
Ma simt de exemplu unsafe in alte cartiere pe care nu le cunosc prea bine, gen Colentina sau Salajan. Acum nah, sint sigura ca daca as avea anumite repere aici si le-as frecventa mai des, ar sta altfel lucrurile.
Ce vreau sa subliniez este, asa cum ziceam la inceput, ca frica urbana are niste parametri extrem de relativi.
Legat de Berlin, da! Si eu am simtit acelasi lucru, ca totul e f f safe - am colindat si eu strazile Berlinului, la ceas de noapte, adeseori singura si niciodata nu m-am simtit dubios :)